Gimnastica românească a ajuns să privească finalele mondiale de la distanță. Fotbalul trăiește din amintiri, atletismul nu mai produce campioni de talia celor care dominau lumea, iar performanțele din multe discipline au devenit excepții. Nu este doar o criză a rezultatelor. Este consecința unor decenii în care sportul a încetat să mai fie o prioritate națională.
Cândva, România nu mergea la marile competiții de gimnastică pentru a spera la o finală. Mergea să câștige. Uneori, sportivele noastre ocupau aproape întregul podium. Nadia Comăneci, Ecaterina Szabo, Daniela Silivaș, Simona Amânar, Cătălina Ponor nu erau accidente fericite, ci expresia unei școli care producea performanță generație după generație.
Astăzi, la Mondialele de la Rotterdam, România a încheiat prima zi pe ultimul loc dintre cele opt echipe clasate după trei subdivizii, cu 151,996 puncte. Bârna, aparatul care ne aducea cândva medalii, a devenit simbolul dificultăților. Nici măcar Sabrina Maneca-Voinea, una dintre speranțele delegației, nu a reușit evoluțiile așteptate.
Dar ar fi nedrept să transformăm aceste gimnaste în vinovatele unei prăbușiri începute cu mult înaintea lor. Ele sunt produsul unui sistem care nu mai reușește să transforme constant talentul în performanță. Și gimnastica nu este singura.
O țară care trăiește din fotografiile propriilor victorii
În fotbal, România a ocupat locul trei în clasamentul FIFA, a jucat sferturi de finală la Campionatul Mondial din 1994 și a avut cluburi capabile să înfrunte marile puteri europene. Steaua câștiga Cupa Campionilor Europeni, iar în 2006 Steaua și Rapid disputau un sfert de finală românesc în Cupa UEFA.
Astăzi, calificarea la un turneu final sau o primăvară europeană este întâmpinată ca o izbândă extraordinară, nu ca o ambiție firească.
În atletism, Gabriela Szabo și Constantina Diță câștigau titluri mondiale și olimpice. În box, Leonard Doroftei și Mihai Leu deveneau campioni mondiali, iar generațiile olimpice aduceau medalii. În canotaj, Elisabeta Lipă construia o legendă, iar în handbal și scrimă România avea școli respectate internațional.
Există încă performanțe remarcabile, mai ales în canotaj, natație sau în anumite probe individuale. Dar ele nu pot ascunde fragilitatea ansamblului. Avem campioni. Nu mai avem suficientă continuitate în producerea lor.
Sportul nu începe la Jocurile Olimpice. Începe în școală.
Aici se află, probabil, cea mai gravă problemă. Ne întrebăm de ce nu mai avem campioni, dar cât investim în copiii din care ar trebui să apară acești campioni? Câte școli au baze sportive funcționale? Câte comunități oferă acces gratuit sau accesibil la antrenamente? Câți profesori și antrenori sunt sprijiniți să descopere și să formeze talente?
Într-o societate în care educația fizică este adesea tratată ca o disciplină secundară, iar scutirea de la sport poate deveni o soluție comodă pentru evitarea efortului, nu putem pretinde că dezvoltăm o cultură sportivă.
Scutirile medicale justificate sunt necesare și trebuie respectate. Problema este banalizarea absenței de la mișcare, inclusiv atunci când părinții o încurajează, în loc să explice copiilor beneficiile activității fizice.
Sedentarismul și excesul ponderal în rândul copiilor nu sunt doar probleme de sănătate publică. Ele arată și cât de departe ne-am îndepărtat de ideea că sportul trebuie să facă parte din viața fiecărei generații.
Betonul nu produce singur campioni
România are nevoie de stadioane, săli și bazine. Bucureștiul nu dispune nici astăzi de o sală polivalentă modernă, de mare capacitate, comparabilă cu marile arene europene.
Dar infrastructura, oricât de importantă, este doar începutul. Fără programe naționale coerente, fără competiții școlare, cluburi de juniori, antrenori bine pregătiți și finanțare predictibilă, investițiile riscă să rămână simple proiecte de construcții.
Politicul trebuie să înțeleagă că sportul nu poate fi administrat exclusiv prin alocări întârziate, promisiuni electorale și intervenții punctuale înaintea marilor competiții.
Este nevoie de un proiect pe termen lung, de la sportul de masă până la înalta performanță, cu obiective măsurabile și responsabilități clare.
România nu a rămas fără copii talentați. A rămas fără suficiente drumuri prin care talentul să ajungă la performanță.
Iar ultimul loc provizoriu al gimnasticii la Rotterdam nu ar trebui să fie doar o știre despre un concurs ratat. Ar trebui să fie încă un avertisment pentru o țară care continuă să-și admire trecutul sportiv, fără să construiască suficient pentru viitor.
