În rugby, curajul nu se declară, se practică. Îl vezi în placajul făcut la timp, în corpul pus între adversar și spațiul liber, în gestul simplu de a te ridica după contact și de a merge mai departe.
În decembrie 1989, România a cerut curajul acela în altă arenă. Nu pe gazon, ci pe asfalt. Nu cu arbitru, ci cu gloanțe, iar rugby-ul românesc a plătit un preț pe care încă îl rostim cu nod în gât.
Cronica Revoluției îi consemnează, între multe destine frânte, și pe rugbyștii căzuți atunci. În București, patru tineri legați de Rapid și Energia, apoi doi internaționali ai Stelei, ofițeri în serviciu. Șase nume, șase povești, aceeași rană.
Petre Astafei
Aripă la Rapid, născut în 1967, 22 de ani, “aproape 23”, cum îl descriu mărturiile familiei.
În seara de 22 decembrie a fost împușcat pe Calea Victoriei, în zona Palatului Telefoanelor, într-o Capitală unde libertatea se striga cu pieptul descoperit. A fost dus la Spitalul Colțea și a murit în noaptea de Ajun, după zile de luptă între viață și moarte.
Era proaspăt căsătorit, iar familia lui a rămas cu o întrebare care nu s-a închis nici azi. Ultimele lui cuvinte, păstrate ca o rană vie, au fost o scuză către mama sa.
Florin Butiri
Jucător la Rapid, flanker și închidere, 20 de ani. Un “băiat ca bradul”, își amintește sora lui, cu statură de sportiv construit pentru luptă dreaptă.
A fost în stradă în zilele în care Bucureștiul se reînvăța pe sine. Pe 23 decembrie a ieșit din nou și a fost împușcat. În unele relatări, locul este indicat pe strada Nuferilor.
Pentru familia lui, povestea a rămas suspendată între durere și lipsa unui vinovat numit.
Bogdan Stan
Rugbyst la Rapid și, în același timp, electromecanic la ISAF, un tânăr care își împărțea viața între muncă și antrenamente. Născut la 14 august 1968, a murit la 21 de ani.
A fost în prima linie la Baricada de la Intercontinental, apoi a răspuns apelurilor pentru apărarea Televiziunii Române. A fost împușcat în zorii zilei de 23 decembrie și, deși operat, rănile i-au fost fatale.
Povestea lui are detaliul amar pe care istoria îl repetă prea des în decembrie, curajul a fost cert, dreptatea a rămas neclară.
Cristian Toporan
Junior la Energia București, 19 ani. Un nume pe care rugby-ul îl rostește adesea împreună cu cei trei rapidiști, ca parte din aceeași generație care n-a apucat să-și trăiască maturitatea sportivă.
În memoria lor există un reper discret, un monument funerar ridicat în fața Sălii “Giulești”, tocmai pentru ca uitarea să nu câștige la puncte.
Răducu Durbac
Fundaș al naționalei, antrenor la Steaua, ofițer. Avea 46 de ani și a fost împușcat pe 23 decembrie, în contextul confuz și violent al zilelor de după căderea regimului, chiar în zona clubului.
Pentru rugby, Durbac a fost o figură de autoritate calmă, genul de om care “ține linia” nu doar tactic, ci și moral. Pentru familie, a fost încă o dovadă că Revoluția nu i-a ales pe cei buni, ci i-a lovit la întâmplare.
Florică Murariu
Internațional al României și al Stelei, “flankerul de aur”, 34 de ani.
A fost împușcat în zona Parcului Moghioroș, într-un episod care, în relatările de presă, păstrează aceeași dureroasă confuzie a vremii, oameni care încercau să se legitimeze, baraje, frică, ordine strigate prea repede.
Într-un sport în care flankerul este omul murdar de muncă, primul la contact și ultimul la scuze, Murariu a rămas simbolul unui tip de bărbăție fără spectacol.
În loc de încheiere
Rapid își comemorează anual rugbyștii căzuți, cu o sobrietate care spune mai mult decât orice discurs.
Steaua își amintește, la rândul ei, de Durbac și Murariu, pentru că unele trofee nu se pun în vitrină, ci în conștiință.
În rugby, după fluier, îți strângi adversarul în brațe. În decembrie 1989, n-a existat fluier. Doar tăcerea care a urmat, iar datoria noastră, a celor care scriem și citim sport, este să nu lăsăm acea tăcere să devină uitare.
