Corvinul s-a întors acolo unde îi este locul! Fiesta promovării, lacrimile unei arene de 66 de ani și ziua în care Hunedoara a dansat cu propria istorie

A fost o zi în care fotbalul a încetat să mai fie doar fotbal. A fost o zi în care Hunedoara nu a venit la stadion doar pentru un meci, ci pentru o întâlnire cu propria memorie. Pentru o îmbrățișare lungă, apăsată, tremurată, cu o echipă, cu o arenă, cu o istorie și cu un vis care a avut nevoie de ani mulți, de răbdare, de suferință și de o iubire aproape imposibil de explicat.

Corvinul Hunedoara a revenit în prima ligă. După așteptări, după răni, după ani în care speranța s-a ținut cu dinții de sufletul oamenilor, după sezoane în care credința în Corvinul a fost ținută vie nu doar de cei din teren, ci și de vocile care au refuzat să tacă în peluză, de tinerii care au ales să cânte, să creadă și să rămână acolo chiar și atunci când era cel mai greu, Hunedoara a ajuns din nou acolo unde, pentru mulți, nu încetase niciodată să aparțină. În elita fotbalului românesc.

Dar partida cu FC Bihor a trecut, într-un fel, în plan secund. Nu pentru că n-ar fi contat, ci pentru că ziua aceasta a fost mai mare decât tabela, mai mare decât rezultatul, mai mare decât orice calcul. A fost o fiesta a promovării, dar și cea mai frumoasă formă de a spune „la revedere” vechii arene.

O arenă care, după 66 de ani de existență, 66 de ani de bucurii, 66 de ani de lacrimi, 66 de ani de viață, cu bune și cu rele, se pregătește să lase locul unei arene noi. Iar despărțirea n-a fost rece, n-a fost grăbită, n-a fost administrativă. A fost ca o poezie spusă unei iubite înainte de plecare. Cu vocea tremurată, cu ochii umezi, dar cu inima plină.

Ziua a început ca un tango. Lent, profund, cu emoții care se simțeau în fiecare privire. Oamenii veneau spre stadion ca spre un loc sfânt al amintirilor lor. Unii își aduceau copiii, alții își purtau în tăcere copilăria. Unii își aminteau de marile echipe ale Corvinului, de nume, de tribune pline, de duminici în care orașul respira prin fotbal. Alții trăiau pentru prima dată o astfel de zi și înțelegeau, poate, că iubirea pentru un club nu se învață din clasamente, ci din poveștile care se transmit din generație în generație.

Apoi, încet, tango-ul s-a transformat în salsa. Stadionul a prins viață, tribunele au început să cânte, steagurile au dansat, oamenii s-au ridicat în picioare, iar Hunedoara s-a aprins. A fost ritm, culoare, energie, bucurie. Și apoi a venit explozia. Peste o tonă și jumătate de papelitos, mii de role de hârtie, într-o imagine desprinsă parcă de pe marile stadioane ale Argentinei, au fost aruncate simultan spre cer. Pentru câteva clipe, cerul de deasupra stadionului a dispărut complet, înghițit de o ploaie albă de hârtie, de entuziasm, emoție și fericire pură. A fost momentul în care Hunedoara nu a mai fost doar un stadion, a fost o inimă uriașă care bătea la unison.

Jucătorii și suporterii au format, în anumite momente, un cuplu perfect, când senzual, prin emoția acelei legături greu de explicat dintre teren și tribună, când exploziv, plin de viață, de forță și de entuziasm.

Corvinul a fost la înălțimea spectacolului din tribune, iar tribuna la înălțimea echipei. Echipa a înțeles că nu joacă doar un meci, ci închide un capitol și deschide un altul. A înțeles că, în astfel de zile, tricoul nu se poartă doar pe corp, ci și pe suflet.

Poate pentru prima dată după mult timp, Florin Maxim a părut mai desprins de tensiunea meciului. Își privea jucătorii ca un tată care vede că ai lui copii au trecut cel mai greu examen de până acum. Cu mândrie, cu emoție, cu acel zâmbet care nu are nevoie de explicații.

Și-a îmbrățișat stafful. Pe Dinu Maghici, pe Cristi „Pierre” Preda, pe Cătălin Ojiga, pe Toni Heleșteanu, pe doctorul Vasile Chiriac, pe Sorin Cimpoca dar și pe primarul Bobouțanu. Și-a îmbrățișat oamenii alături de care a dus greutăți, presiuni, nopți lungi și responsabilități imense. Iar acum priveau tribuna cu bucurie, cu recunoștință și cu acea liniște care vine doar după ani de muncă adevărată.

Astăzi, hunedorenii au demonstrat că știu să fie împreună. Știu să sufere împreună. Știu să construiască împreună. Și, mai ales, știu să sărbătorească împreună.

De mâine începe un alt drum. Un drum mai greu. Un drum cu provocări, cu adversari mai puternici, cu momente în care poate entuziasmul va fi pus la încercare, iar atunci, Hunedoara trebuie să se uite înapoi la această zi. La ultimii cinci ani. La tot ce s-a construit împreună. Pentru că dacă astăzi au fost împreună la fiesta, atunci la greu trebuie să fie și mai uniți.

Dar până atunci… în sufletul fiecărui corvinist, fiesta continuă, iar la finalul acestei zile, poate că cel mai sincer gând rămâne unul simplu, mulțumim Corvinul. Iar eu, îi mulțumesc și destinului, îi mulțumesc vieții… și poate chiar zeilor fotbalului… pentru că m-au făcut corvinist. Pentru că în viață sunt iubiri pe care le alegi, dar există și iubiri rare, privilegii adevărate, care te aleg ele pe tine, iar Corvinul… a fost, este și va rămâne una dintre ele, pentru totdeauna! Cu respect, mă înclin în fața tuturor! De departe, dar mereu aproape, al vostru, Seba!