Pe 2 ianuarie, calendarul are obiceiul să atingă cu degetul exact locul unde fotbalul încă doare frumos. Ion „Liță” Dumitru nu este doar un nume dintr-o epocă pe care o pomenim nostalgic. Este un tip de mijlocaș pe cale de dispariție. Un om care juca înainte ca lumea să inventeze etichete moderne pentru lucruri vechi. Control, tempo, geometrie, anticipație. În limbaj simplu, Liță făcea ordine.
Nu era înalt. Nici nu trebuia. Într-un fotbal în care se măsura totul în genunchi juliti, în noroi și în nerv, Liță era dovada că un jucător poate domina fără să ridice tonul. Statura lui mică ascundea un lucru mare. Curajul de a cere mingea atunci când alții o aruncau ca pe o problemă.
Rapid, Steaua și paradoxul frumos al unui fotbalist care a aparținut la mai multe inimi
Liță a început la Rapid, cu acea amprentă de cartier și de pasiune care nu se șterge, oricâte tricouri îmbraci. A ajuns la Steaua într-o perioadă în care campionatele se câștigau cu o combinație de forță, disciplină și orgoliu. A trecut și pe la Poli Timișoara și Universitatea Craiova, într-un timp în care schimbările nu erau “proiecte”, erau destin.
În cifre, cariera lui arată ca un maraton. Peste patru sute de meciuri în primul eșalon și zeci de goluri pentru un mijlocaș care nu trăia din sprint, ci din idee. Trofee importante și, mai ales, un detaliu care spune tot. A fost desemnat de două ori Fotbalistul Anului în România, într-o eră în care mijlocașii rar primeau coroana. Asta nu era medalie de complezență. Era verdict.
Naționala și Mexicul, acolo unde fotbalul te întreabă cine ești cu adevărat
Liță a intrat devreme în națională și a rămas acolo mult timp, într-o perioadă în care selecția era un examen continuu. A prins Campionatul Mondial din 1970. Mexicul. Grupa cu Anglia, Cehoslovacia și Brazilia. Îți trebuie o doză serioasă de personalitate ca să nu te pierzi când, în fața ta, vine fotbalul în forma lui de manual.
Despre acel turneu a vorbit mereu cu o sinceritate care nu caută să-și lustruiească imaginea. Asta e una dintre calitățile lui Liță ca om. Nu era interesat să pară perfect, ci să fie adevărat. A văzut ce înseamnă fotbalul mare și a înțeles că, uneori, diferența dintre curaj și naivitate e doar un pas.
Arta lui Liță, pasele care făceau liniște într-un meci nervos
Există jucători care se impun prin mușchi, alții prin viteză. Liță se impunea prin calm. Avea o pasă lungă care nu era doar pasă. Era decizie. Când mingea pleca din piciorul lui, pleca cu sens.
Știa să întindă jocul și știa să-l strângă, ca un om care trage o draperie la timp, ca să nu intre lumina prea tare. Într-o vreme în care lovitura liberă era o formă de artă populară, Liță era genul de fotbalist despre care se spune, cu exagerarea frumoasă a vestiarului, că putea să “pună mingea unde vrea”. Exagerare, da. Dar exagerările bune pornesc întotdeauna dintr-un adevăr.
Omul, orgoliul și replicile care nu veneau din răutate, ci din foc
Liță a avut orgoliu. Nu orgoliu mic, de tabelă, ci orgoliu de artist. Un mijlocaș care știe că jocul trece prin el ajunge, uneori, să creadă că și lumea trebuie să treacă tot pe acolo. A recunoscut de-a lungul timpului episoade în care s-a răzvrătit, în care a vrut să arate cât de mult contează. Nu e o scuză și nici o condamnare. E fotbalul în forma lui umană.
Și mai avea ceva. Umorul acela tăios, de om care nu se teme să dea o replică. Îl și vezi în vestiar, cu un zâmbet scurt și cu o frază care închide discuția. Nu era actor. Era Liță. Iar în fotbal, autenticitatea bate orice discurs.
După fotbalist, antrenorul, omul care n-a putut sta departe de iarbă
După cariera de jucător, Liță a intrat în partea grea a meseriei. Cea în care nu mai poți decide cu o pasă, ci trebuie să convingi cu un plan. A antrenat în România și în afara ei, a avut episoade de succes, a avut și perioade în care a fost mai mult un personaj de margine decât un om de proiect. Dar a rămas în jurul jocului, mereu. Pentru că unii oameni nu se pensionează de la fotbal. Se mută doar dintr-un rol în altul.
A existat și recunoaștere oficială pentru generația lui, pentru ceea ce a însemnat o epocă întreagă. Dar, dincolo de orice decorație, Liță rămâne acolo unde contează cel mai mult. În memoria celor care l-au văzut făcând jocul să pară simplu.
De ce merită Liță Dumitru un editorial azi
Pentru că fotbalul românesc are o problemă cu memoria. Își amintește ușor de vârfuri și greu de temelii. Iar Liță a fost o temelie cu talent de regizor.
A fost mijlocașul care a făcut din pasă o formă de autoritate. A fost fotbalistul care a traversat cluburi mari fără să-și piardă identitatea. A fost omul care a văzut Mondialul cu ochii lui și n-a clipit. A fost desemnat de două ori cel mai bun fotbalist al țării într-o perioadă în care concurența era nemiloasă și aplauzele se câștigau greu.
Liță Dumitru a fost mic de statură, dar mare la capitolul timp. Pentru că, atunci când el primea mingea, meciul parcă își ținea respirația o secundă.
La mulți ani, Liță! Într-un fotbal grăbit, e bine să ne amintim, măcar o dată pe an, cum arată un jucător care știa să dea timp jocului.
