Sunt departe de România, atât de departe, încât până și dorul are altă greutate. Sunt în Argentina pentru un privilegiu pe care nu îl trăiești de multe ori într-o viață, să-l fotografiez pe Lionel Messi, poate cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor sau, în orice caz, unul dintre acei foarte puțini oameni care au ridicat jocul acesta la rang de artă. Sunt aici pentru a-l surprinde la una dintre ultimele lui apariții pe pământ argentinian, în fața propriului public, pe stadionul care nu se vizitează, ci se simte, legendara La Bombonera. Și tot de aici, din Argentina, cu inima împărțită între fascinația unei lumi pe care o descopăr de fiecare dată și dragostea pentru țara mea, am urmărit meciul României cu Turcia alături de câțiva amici argentinieni. Îmbrăcat în tricoul naționalei, l-am trăit ca pe o ultimă șansă, cu fiecare secundă apăsând greu, cu fiecare fază aruncându-ne din speranță în teamă și înapoi. Ei l-au trăit cu mine în felul lor inconfundabil, cald, vulcanic, pasional, exploziv. Nu sunt români, dar suferă lângă mine ca niște frați de tribună și poate tocmai asta mă doare și mai tare după.
Pentru că am suferit la finalul acelui meci, dar adevărul este că și mai tare mă doare ce a urmat. Nu rezultatul în sine. Nu neputința unei echipe care, cu limitele ei, a încercat să rămână în viață, ci ceea ce citesc în zilele acestea în presa din România, pe rețelele sociale, în acea zonă gălăgioasă și colorată a online-ului în care prea mulți confundă libertatea de exprimare cu obrăznicia, iar analiza cu bălăcăreala.
Și o spun limpede, fără nicio ezitare, foarte mulți dintre români nu-l merită pe Mircea Lucescu. Cum nu l-au meritat pe deplin nici pe Hagi. Cum nu i-au meritat, de multe ori, nici pe Popescu, nici pe Petrescu, nici pe Dumitrescu. Cum nu știm să-i prețuim așa cum ar trebui nici pe Nadia Comăneci, nici pe Ilie Năstase, nici pe Simona, iar mai nou, pe David Popovici, acest copil fenomenal care a reușit să facă din bazin o scenă de mândrie națională. Noi avem un talent trist și aproape sinistru, acela de a transforma excepționalul în țintă, nu în model. De a privi performanța cu suspiciune, nu cu recunoștință. De a ciupi, a ironiza, a relativiza și a murdări tocmai ceea ce ar trebui pus la loc de cinste.
După meciul Argentinei cu Mauritania, am mers și în Brazilia, și în Uruguay și, aproape peste tot, fără ca eu să am vreun merit personal, doar pentru simplul fapt că sunt român, primesc zâmbete, îmbrățișări, cafele, sandwich-uri și acel „Hagi, Hagi” rostit cu o lumină specială în ochi. Numele României, pentru mulți dintre ei, nu înseamnă scandal, nu înseamnă ură, nu înseamnă bășcălie. Înseamnă amintirea unor oameni mari. A unor sportivi care au lăsat urme reale în lume. Și atunci mă întreb, din nou și din nou, unde este, de fapt, problema noastră?
Cred tot mai sincer că la foarte mulți rădăcina este aceeași, lipsa educației. Lipsa culturii recunoștinței. Frustrările personale. Geloziile mocnite. Invidia aceea mică și urâtă care se activează imediat ce altul a făcut ceva uriaș și tu nu ai depășit niciodată pragul propriilor limite. La noi, succesul altuia nu inspiră suficient. De prea multe ori, irită. Valoarea nu unește, ci provoacă resentiment. Se dezvoltă un soi de ură gratuită, transmisă aproape ereditar, o poftă de a bălăcări, de a coborî, de a face praf, doar pentru că celălalt a ajuns acolo unde tu nici n-ai visat să poți ajunge, iar în toată această călătorie trăiesc un moment care, sincer, mă șochează și mă emoționează cum puține lucruri reușesc s-o facă.
Fiind la rând la Las Violetas, cea mai faimoasă cofetărie din Buenos Aires, un loc splendid, cu aer aristocratic, cu oglinzi, vitralii și o eleganță de alt timp. Stau acolo printre zeci de oameni, departe de tot ce înseamnă acasă, când un tânăr argentinian se întoarce spre mine și, într-o română impecabilă, îmi spune: „Bună seara, mă bucur să te cunosc.” Rămân efectiv fără cuvinte. Îl întreb imediat de unde știe aceste cuvinte, rostite atât de curat, atât de firesc. Și îmi răspunde, cu o seninătate care mă tulbură, că le datorează filmelor lui Cristi Puiu și pasiunii nebune a tatălui său, aflat chiar lângă el, pentru fotbal și implicit pentru Hagi.
În acel moment simt ceva greu de explicat. O mândrie profundă. O emoție curată. Aproape o rușine că noi, cei de acasă, nu știm uneori să ne vedem frumusețea așa cum o văd alții. Uite, într-o cofetărie celebră din Buenos Aires, un tânăr argentinian învață română din cinema-ul nostru și din dragostea tatălui său pentru Hagi, iar noi, stăm și ne batem joc de cei care au făcut posibil ca România să însemne ceva în inimile unor oameni care nu ne datorează nimic.
Asta doare. Pentru că în Argentina, țara care îl are pe Messi încă în viața de fiecare zi, oamenii îi cântă și astăzi lui Maradona. Îl poartă în glas, în tatuaje, în povești, în picturi murale și în aerul orașului. Nu simt că trebuie să aleagă între prezent și trecut. Nu-l iubesc mai puțin pe Messi fiindcă îl venerează pe Diego. Au înțeles ceva esențial, că marile simboluri nu se concurează între ele. Se adună. Se respectă. Se transformă în patrimoniu afectiv.
Noi, în schimb, încă n-am învățat nici măcar minimul gest de normalitate, să ne iubim valorile cât timp sunt între noi. Le plângem târziu, le ridicăm statui după ce le-am umilit, le scriem ode după ce le-am ros cu sarcasm ani întregi. Și, uneori, nici atunci sincer. O facem de ochii lumii, ca să părem sensibili, ca să bifăm un moment, ca să dăm bine în poză.
Așa se întâmplă și în aceste zile cu Mircea Lucescu. Un monstru sacru al fotbalului românesc și mondial, un nume care a stârnit admirație prin Turcia, Ucraina, Italia și în atâtea alte locuri, ajunge să fie luat în derâdere de niște unii care, în propriile lor profesii, nu au depășit mediocritatea. Și nu folosesc aceste cuvinte din cruzime, ci dintr-o revoltă firească. Pentru că există o limită peste care critica nu mai este critică, ci devine mojicie, iar o parte a suporterimii noastre și o parte a presei au trecut-o demult.
Să-l critici pe Mircea Lucescu este legitim. Să-l iei peste picior, să-l vorbești cu superioritate de birt, să-l tratezi ca pe un vinovat universal pentru toate bolile fotbalului românesc este nu doar nedrept, ci și profund jenant. De parcă el ar fi responsabil pentru lipsa de valoare structurală. De parcă el ar fi vinovat pentru lipsa proiectelor serioase. Pentru absența investițiilor coerente. Pentru strategiile inexistente sau croite de diletanți. Pentru precaritatea unei construcții care, de ani întregi, stă mai mult în improvizație decât în plan.
E foarte simplu să arunci în Lucescu. Mult mai greu este să înțelegi proporțiile. Să respecți biografia. Să ai decența memoriei.
Mă uit cu admirație la turci și simt, în același timp, o mândrie și o tristețe aproape imposibil de dus împreună. Ei îl venerează pe Mircea Lucescu. Îi poartă un respect autentic. Am citit zeci de comentarii ale suporterilor turci, unele absolut senzaționale prin căldura și recunoștința lor. Oameni care nu uită. Oameni care știu cine le-a făcut bine. Oameni care nu simt nevoia să se creadă mai mari decât istoria lor.
La noi, în schimb, citesc și privesc cu un fel de furie rece comentariile unor oameni din media și din online, atât de nesăbuite, atât de lipsite de respect, încât ai senzația că nu mai trăim într-o cultură a dialogului, ci într-una a demolării permanente. Să fii jurnalist nu înseamnă să fii torționar de reputații. Nu înseamnă să confunzi aciditatea cu valoarea și disprețul cu luciditatea. Nu înseamnă să te urci pe umerii unui uriaș doar ca să pari și tu înalt pentru câteva ore.
Presa are voie să fie dură, dar are obligația să nu fie mizerabilă. Suporterul are voie să fie supărat, dar nu are dreptul moral să devină ingrat până la obrăznicie.
În tot acest peisaj apăsător, una dintre puținele urme de recunoștință sinceră pe care le simt venind dinspre România este cea din Hunedoara. Și nu este deloc întâmplător. Oamenii de acolo nu au uitat. Hunedorenii știu cine este Mircea Lucescu. Știu ce a însemnat. Știu ce bucurii a lăsat în urmă. Știu că anumite nume nu se rostesc oricum, pentru că ele nu aparțin doar statisticii, ci memoriei afective a unui loc.
La Hunedoara, respectul pentru Lucescu nu este exercițiu de imagine, nu este oportunism și nici discurs de vitrină. Este recunoștință reală. Este memorie curată. Este dovada că încă mai există în România locuri în care oamenii nu și-au pierdut busola morală atunci când vine vorba despre valorile lor și poate, asta este până la urmă marea diferență dintre cei care știu să simtă și cei care doar știu să urle.
Mircea Lucescu nu are nevoie de laude fabricate. Nu are nevoie de protecție artificială. Cariera lui vorbește singură. Trofeele lui vorbesc singure. Respectul pe care i-l poartă străinii vorbește singur. Dar noi avem nevoie să ne vindecăm felul în care ne raportăm la propriii noștri mari oameni. Pentru că o țară care își ironizează legendele, care își rănește reperele și care își umilește valorile nu face altceva decât să-și otrăvească propriul viitor.
Tinerii văd. Copiii văd. Învață rapid că admirația este pentru naivi și că batjocura aduce mai multă vizibilitate. În loc să învețe respectul, învață cinismul. În loc să învețe recunoștința, învață demolarea. În loc să construiască, învață să muște, iar asta este poate cea mai mare înfrângere a noastră.
Nu cea de pe teren. Nu un rezultat. Nu o calificare ratată, ci incapacitatea de a mai recunoaște frumusețea și greutatea unei vieți dedicate excelenței.
Mircea Lucescu rămâne un nume monumental al sportului românesc. Hagi rămâne un reper universal. Nadia, Năstase, Popescu, Petrescu, Dumitrescu, David Popovici, Ivan Patzaichin, Mihai Leu și atâția alții sunt punți între România și admirația lumii. Ei sunt motivele pentru care, departe de casă, cineva îți zâmbește, te îmbrățișează, îți oferă o cafea și îți spune „Hagi” sau, incredibil, într-o română perfectă, „Bună seara, mă bucur să te cunosc”.
Poate că noi încă nu am învățat să ne bucurăm destul de viață. Poate că încă nu am învățat să spunem „mulțumesc” la timp, dar poate că nu este prea târziu.
Poate că încă mai putem învăța de la argentinieni să ne cântăm legendele cât sunt printre noi. Poate că încă mai putem învăța de la turci ce înseamnă recunoștința. Poate că încă mai putem învăța de la Hunedoara ce înseamnă memoria.
Pentru că, altfel, vom continua să ne plângem valorile doar după ce nu le vom mai avea. Și va fi, din nou, prea târziu.