În Italia nu mai este vorba doar despre o eliminare. Este vorba despre o rană națională care s-a redeschis brutal. După eșecul cu Bosnia și Herțegovina, 1-1 după 120 de minute și 1-4 la loviturile de departajare, Squadra Azzurra a ratat al treilea Campionat Mondial consecutiv, iar presa italiană a reacționat cu o combinație de furie, rușine și nevoia tot mai apăsată a unei reconstrucții radicale.
Tonul a fost devastator încă din primele ore, iar Corriere della Sera a vorbit despre „blestemul Mondialului”, în timp ce La Gazzetta dello Sport a mers și mai departe, numind acest nou eșec „a treia apocalipsă”, poate cea mai dureroasă dintre toate. În paralel, în jurul federației s-a instalat o presiune uriașă, cu apeluri publice la demisie pentru președintele FIGC, Gabriele Gravina, și cu cereri clare pentru o reformă profundă a întregului sistem.
Criticile nu s-au oprit la rezultat. O parte importantă a presei italiene a considerat că meciul de la Zenica a expus toate fisurile unui proiect care nu s-a vindecat nici după eșecurile din 2018 și 2022. S-a vorbit despre alegeri neinspirate, despre jucători ieșiți din formă care au rămas titulari, despre o echipă lipsită de claritate și despre incapacitatea fotbalului italian de a învăța cu adevărat din propriile traume. Reuters a surprins exact această stare de furie generală, dezamăgire profundă și sentimentul că Italia, pur și simplu, a ajuns din nou în același punct mort.
În plan sportiv, partida a fost citită aproape unanim ca o prăbușire lentă. Italia a început bine, a marcat prin Moise Kean, dar totul s-a complicat dramatic după eliminarea lui Alessandro Bastoni. De acolo, Bosnia a crescut, a egalat târziu, iar la penalty-uri italienii s-au rupt complet, cu ratările lui Pio Esposito și Bryan Cristante devenite simbolurile unei seri negre.
După acest nou colaps, concluzia dominantă în presa italiană este limpede, nu mai ajung retușuri, ci este nevoie de un nou început. Corriere della Sera și alte publicații importante au împins ideea unei echipe reconstruite în jurul unui nucleu tânăr, dar deja validat la nivel înalt. Numele care revin constant în aceste analize sunt Gianluigi Donnarumma, Riccardo Calafiori, Sandro Tonali și Francesco Pio Esposito, văzuți ca viitoarea coloană vertebrală a unei naționale care trebuie să iasă din ceață și să regăsească drumul spre Euro 2028 și Mondialul din 2030.
Mesajul este unul dur, dar coerent, iar Italia nu mai poate merge înainte sprijinindu-se pe reflexe de trecut. O parte a comentariatului cere ca jucătorii trecuți de 30 de ani să nu mai fie centrul proiectului și ca responsabilitatea să fie mutată către o generație care măcar oferă perspectivă. Nu este o condamnare totală a experienței, ci mai degrabă un semn că presa italiană nu mai vrea administrarea declinului, ci o reconstrucție reală, cu fețe noi, ritm nou și curaj nou.
În același timp, nu totul a fost descris în ton apocaliptic absolut. Unele voci din Gazzetta și Tuttosport au insistat că, dincolo de rușinea rezultatului, există totuși câteva puncte de relansare și Donnarumma rămâne o figură de referință, Palestra a lăsat impresii bune, iar Pio Esposito, în ciuda ratării decisive, continuă să fie privit drept un nume de viitor. Tocmai de aceea, discursul dominant nu este unul de demolare totală a jucătorilor, ci unul de selecție severă și de reconfigurare profundă.
În jurul lui Gennaro Gattuso, atmosfera rămâne ambiguă. Tehnicianul și-a cerut scuze și a vorbit cu emoție după meci, în timp ce Gravina i-a transmis public susținere. Totuși, presa italiană scrie deja despre posibilitatea unei despărțiri și despre faptul că viitorul selecționerului depinde mai puțin de o singură noapte și mai mult de verdictul global dat unui sistem care continuă să eșueze.
Pe scurt, Italia nu trăiește doar o nouă dezamăgire. Trăiește momentul în care oglinda nu mai poate fi evitată. Presa cere o ruptură de trecut, o generație nouă și o reconstrucție fără alibiuri, iar după Zenica, sentimentul este că fotbalul italian nu mai are dreptul să amâne nimic.
