S-au născut în aceeași zi, dar în epoci diferite. Ștefan Birtalan într-o Românie care domina handbalul mondial, Monica Niculescu într-o generație care avea să readucă tenisul românesc în elita internațională, iar Ancuța Bodnar într-o țară care continuă să găsească în canotaj drumul spre aurul olimpic. Pe 25 septembrie, trei povești și trei generații ne amintesc că performanța românească nu aparține unei singure epoci.
Există coincidențe de calendar care parcă cer să fie transformate în povești. Ștefan Birtalan și Ancuța Bodnar s-au născut pe 25 septembrie, la exact 50 de ani distanță, 1948 și 1998. Între ei se întind cinci decenii de sport românesc, două discipline complet diferite și aceeași destinație, podiumul olimpic.
Ștefan Birtalan, tunul unei Românii care domina lumea
Născut pe 25 septembrie 1948, la Jibou, Ștefan Birtalan ar fi împlinit astăzi 78 de ani. A murit pe 27 mai 2024, dar în urma lui a rămas un palmares care spune povestea uneia dintre cele mai puternice generații din istoria sportului românesc.
Birtalan a fost dublu campion mondial, în 1970 și 1974, într-o perioadă în care România reprezenta una dintre marile forțe ale handbalului mondial. La Campionatul Mondial din 1974 a fost golgheterul competiției, iar la Jocurile Olimpice a cucerit argintul la Montreal 1976 și bronzul la München 1972 și Moscova 1980. La Montreal a fost din nou golgheter, cu 32 de goluri.
Pentru echipa națională a strâns 231 de selecții și 993 de goluri, iar Federația Internațională de Handbal consemnează că a fost desemnat de trei ori cel mai bun handbalist al lumii. Cu Steaua București a cucerit, în 1977, Cupa Campionilor Europeni.
Era unul dintre acei jucători pentru care portarul știa ce urmează, dar de multe ori nu putea face nimic. Forța aruncării sale i-a construit reputația și a făcut din Birtalan unul dintre simbolurile unei perioade în care România nu mergea la marile competiții pentru a participa, ci pentru a câștiga.
Ancuța Bodnar, 50 de ani mai târziu, aceeași destinație: aurul
Exact o jumătate de secol după Birtalan, pe 25 septembrie 1998, se năștea Ancuța Bodnar. Astăzi împlinește 28 de ani și are deja trei medalii olimpice.
Împreună cu Simona Radiș, Bodnar a cucerit aurul la dublu vâsle la Jocurile Olimpice de la Tokyo, iar la Paris 2024 a mai adăugat un argint în aceeași probă. Tot la Paris a devenit din nou campioană olimpică, de această dată cu barca feminină de 8+1 a României.
Povestea devine cu atât mai valoroasă cu cât drumul spre podium nu a fost liniar. La 19 ani, o accidentare la umăr a făcut-o să se gândească la abandon. Antrenoarea Mariana Lupou a convins-o să continue. Câțiva ani mai târziu, sportiva care se gândise să renunțe asculta imnul României de pe cea mai înaltă treaptă a podiumului olimpic.
Între Birtalan și Bodnar sunt 50 de ani. Între handbal și canotaj pare să fie o lume întreagă. Dar între poveștile lor există aceeași încăpățânare de a ajunge până la capăt.
Monica Niculescu, tenisul pe care îl recunoști după o singură lovitură
Între cele două generații apare un al treilea nume născut tot pe 25 septembrie. Monica Niculescu, născută în 1987 la Slatina, împlinește astăzi 39 de ani.
Într-un sport în care jucătoarele sunt construite tot mai mult după tipare asemănătoare, Niculescu a făcut exact contrariul. Și-a construit cariera în jurul unui stil atât de particular încât era suficient să urmărești câteva schimburi pentru a ști cine se află pe teren.
A ajuns până pe locul 28 mondial la simplu, a câștigat trei titluri WTA și a construit o carieră și mai importantă la dublu, unde a urcat până pe locul 11 mondial. În 2017 a disputat finala de dublu de la Wimbledon, iar un an mai târziu a ajuns în semifinalele Australian Open. Poate că tocmai aici se află partea frumoasă a poveștii sale. Monica Niculescu nu a încercat să joace precum ceilalți. Și-a găsit propria identitate și a dus-o până pe marile arene ale tenisului mondial.
Trei generații, aceeași poveste
1948. 1987. 1998. Birtalan, Niculescu, Bodnar. Handbal, tenis, canotaj. Trei sporturi și trei epoci diferite ale României. Birtalan ne amintește de vremurile în care handbalul masculin românesc privea lumea de pe cea mai înaltă treaptă. Monica Niculescu arată cât de departe poate ajunge un sportiv care refuză să-și piardă identitatea. Ancuța Bodnar demonstrează că România încă poate produce campioni capabili să urce pe cea mai înaltă treaptă a podiumului olimpic.
Și poate că acesta este cel mai frumos lucru pe care ni-l spune ziua de 25 septembrie. Generațiile trec. Sporturile se schimbă. Recordurile sunt doborâte, iar campionii părăsesc, inevitabil, arena.
Poveștile lor, însă, nu trebuie să plece odată cu ei. Mai puțină bârfă. Mai puțin zgomot. Mai multe povești despre sport. Pentru că, până la urmă, acolo este pulsul lui adevărat.
