Au câștigat medalii, dar mai important este ceea ce au lăsat în urma lor. Dan Grecu a deschis drumul gimnasticii masculine românești către marile podiumuri, Niculae Nedeff a fost unul dintre arhitecții celei mai glorioase perioade din istoria handbalului nostru, iar Mihai Chiruță încearcă astăzi să scrie propriile premiere în canotaj. Toți trei s-au născut pe 26 septembrie. Trei generații, trei sporturi și povești care merită scoase din arhive.
Există campioni care câștigă medalii și există campioni după care un sport nu mai este niciodată la fel. Dan Grecu a făcut parte din a doua categorie. Născut la București pe 26 septembrie 1950, ar fi împlinit astăzi 76 de ani. S-a stins pe 12 decembrie 2024, dar numele său rămâne legat de câteva dintre momentele fondatoare ale gimnasticii masculine românești.
În 1974, la Varna, Grecu a devenit primul campion mondial din istoria gimnasticii românești, după ce a cucerit aurul la inele. Un an mai târziu devenea campion european, iar la Jocurile Olimpice de la Montreal, din 1976, câștiga bronzul la aparatul care îl transformase într-unul dintre cei mai buni gimnaști ai lumii. Era prima medalie olimpică obținută de gimnastica masculină românească. Cu aproape un sfert de secol înainte ca Marius Urzică să devină primul campion olimpic al gimnasticii masculine din România, Dan Grecu deschisese deja ușa. Iar după ce a coborât de pe podium, nu a plecat din gimnastică. A devenit antrenor, arbitru internațional și conducător, contribuind la formarea generațiilor care au venit după el. Dan Grecu nu a fost doar un campion. A fost începutul.
Niculae Nedeff, omul din spatele unui imperiu al handbalului
Cu 22 de ani înaintea lui Grecu, tot într-o zi de 26 septembrie, în 1928, se năștea Niculae Nedeff. Astăzi se împlinesc 98 de ani de la nașterea unui om al cărui palmares pare aproape imposibil de reprodus.
Nedeff a contribuit, ca antrenor și director tehnic, la toate cele șapte titluri mondiale cucerite de handbalul românesc: trei cu reprezentativa feminină, în 1956, 1960 și 1962, și patru cu naționala masculină, în 1961, 1964, 1970 și 1974. Au venit apoi și medaliile olimpice ale băieților, cu bronz la München 1972, argint la Montreal 1976, bronz la Moscova 1980 și Los Angeles 1984. Sunt rezultate care astăzi pot părea desprinse dintr-o altă lume. România nu doar participa la marile competiții. România stabilea standardele, iar Nedeff a fost unul dintre oamenii care au construit acea lume. Coincidența calendarului este extraordinară, Niculae Nedeff și Dan Grecu s-au născut în aceeași zi, iar fiecare avea să schimbe fundamental istoria sportului său.
Mihai Chiruță, generația care încearcă să deschidă alte drumuri
Pe 26 septembrie 1998, la exact 48 de ani după Dan Grecu, se năștea Mihai Chiruță. Astăzi împlinește 28 de ani și reprezintă prezentul unei tradiții românești care pare să găsească permanent resurse pentru a se reinventa, canotajul. La Jocurile Olimpice de la Paris 2024, Chiruță a terminat pe locul 7 la simplu vâsle, iar un an mai târziu, la Campionatele Europene de la Plovdiv, a cucerit bronzul și a devenit primul canotor român medaliat european în proba masculină de simplu vâsle. Nu este încă povestea încheiată a unui mare campion și tocmai asta o face interesantă. La 28 de ani, Chiruță își scrie încă propriul capitol.
Și un nume pe care 26 septembrie ne obligă să-l amintim
Ziua are și o comemorare importantă. Pe 26 septembrie 1987 se stingea Ioan Söter, unul dintre marii săritori în înălțime ai României și omul care avea să devină antrenorul legendarei Iolanda Balaș.
Söter fusese el însuși olimpic, terminând pe locul 6 la Helsinki 1952, dar o parte fundamentală a moștenirii sale avea să fie construită de lângă pistă. Sub îndrumarea sa, Iolanda Balaș a ajuns la cele două titluri olimpice care au transformat-o într-una dintre figurile uriașe ale atletismului mondial. Astăzi, sala de atletism din București îi poartă numele. Au trecut 39 de ani de la dispariția sa.
Patru oameni. Patru feluri de a lăsa ceva în urmă
Dan Grecu a deschis o ușă. Niculae Nedeff a construit o dinastie. Ioan Söter a ajutat la formarea unei legende. Mihai Chiruță încearcă să scrie următorul capitol. Poate că tocmai aici se află povestea zilei de 26 septembrie. Performanța nu înseamnă întotdeauna același lucru. Uneori este o medalie. Alteori este primul drum către ea. Uneori înseamnă să câștigi. Alteori, să construiești sportivi care vor câștiga după tine. Iar adevărata măsură a unui campion nu este doar ceea ce ia cu el de pe podium, ci și ceea ce lasă sportului după ce luminile arenei se sting.
Mai puțină bârfă. Mai puțin zgomot. Mai multe povești despre sport. Pentru că, până la urmă, acolo este pulsul lui adevărat.
