Retrogradarea naționalei de hochei la Campionatul Mondial e doar vârful vizibil al unui aisberg al neputinței. Nu e un accident, nu e o surpriză și, din păcate, nu e nici o lecție. E rezultatul firesc al unui sistem care de decenii întregi tratează sporturile de iarnă cu un dispreț pasiv, împachetat în indiferență și ignoranță instituțională.
România nu are o rețea funcțională de patinoare. Cele câteva baze existente sunt, în mare parte, relicve comuniste, neîntreținute, insuficiente și inaccesibile pentru formarea unei generații de hocheiști competitivi. În multe orașe, tinerii care vor să învețe să patineze trebuie să își cumpere singuri echipamentul, să se roage pentru câteva ore de gheață și să se antreneze în condiții care ar părea inacceptabile chiar și într-o țară fără zăpadă.
Ce ne miră, atunci, că pierdem? Ce pretenții putem avea de la o echipă națională care trage de puținele resurse pe care le are, într-o țară în care sportul a fost redus la sloganuri motivaționale și la festivisme ieftine?
Performanța nu apare spontan. Are nevoie de fundații solide, de baze sportive moderne, antrenori formați, bugete susținute, selecție, competiții interne relevante și o strategie clară. România nu are niciuna dintre aceste componente, iar în sporturile de iarnă, consecințele se văd mai clar ca oriunde altundeva, pentru că diferențele de infrastructură între noi și țările civilizate sunt nu mari, ci astronomice.
Hocheiul românesc nu a retrogradat ieri, el a fost lăsat să cadă cu mult timp înainte, iar ceea ce vedem acum este doar impactul inevitabil. La fel se întâmplă și în schi, patinaj artistic sau biatlon, unde câțiva sportivi pasionați se zbat, în ciuda statului, nu cu sprijinul lui.
Dacă vrem o iarnă sportivă reală în România, trebuie să începem cu primăvara investițiilor și a infrastructurii. Până atunci, vom continua să ne uităm la alții cum urcă pe podiumuri, în timp ce noi coborâm din nou și din nou spre irelevanță.
Cum au reușit alții ceea ce România nici nu încearcă
Privind în jur, devine evident că România nu e victima lipsei de oportunități, ci a lipsei de voință. Țări comparabile ca dimensiune, economie și istorie au reușit să construiască performanță în sporturile de iarnă prin strategie, investiții și, mai ales, perseverență.
Ungaria, de exemplu, a făcut pași uriași în hochei în ultimii 15 ani. Federația maghiară, cu sprijinul constant al statului și al unor parteneri privați, a investit masiv în centre de juniori, în modernizarea patinoarelor și în atragerea de antrenori străini. Azi, hocheiul maghiar joacă constant în divizia I/A, ba chiar a promovat recent în elita mondială. Budapesta găzduiește competiții internaționale, iar echipele de club sunt competitive în ligile regionale.
Slovacia, cu o populație la jumătate față de România, are zeci de patinoare funcționale, un campionat intern solid și o cultură hocheistică bine înrădăcinată. Investițiile în sporturi de iarnă au început încă din anii ’90, iar astăzi Slovacia câștigă medalii olimpice și mondiale, atât la seniori, cât și la juniori.
Letonia, o altă țară mică, a devenit un model în hochei. A organizat Campionate Mondiale, a construit arene moderne și a format o generație întreagă de jucători care evoluează în KHL și NHL. În 2023, Letonia a câștigat medalia de bronz la Campionatul Mondial, o performanță care părea imposibilă cu două decenii în urmă.
Toate aceste exemple au un numitor comun, au tratat sportul ca pe o prioritate națională, nu ca pe o obligație sezonieră. Au înțeles că imaginea internațională, sănătatea generațiilor tinere și coeziunea socială trec și prin stadion, sală sau patinoar.
România rămâne, din păcate, într-o izolare autoimpusă. Cu câteva excepții notabile, totul se bazează pe entuziasm personal, pe sacrificii individuale și pe improvizație. Acolo unde vecinii construiesc performanță, noi ne luptăm cu igrasia pereților și lipsa de apă caldă în vestiare.
