Când camerele i-au surprins pe Omar Berrada și Jason Wilcox în lojă, primul părea aproape copleșit, al doilea vizibil apăsat. Poate e doar expresia lor firească. Poate că Manchester United are darul de a transforma orice zi de lucru într-o probă de rezistență. Cert este că, într-un moment în care clubul ar fi avut nevoie de claritate și voce publică, vârful piramidei a rămas discret. Singura conversație cu adevărat decisivă s-a purtat luni dimineață, când Ruben Amorim a fost anunțat că mandatul lui s-a încheiat.
În lipsa unei soluții pe termen lung, United a apelat la Darren Fletcher, pus interimar pentru deplasarea de miercuri, 2-2 la Burnley, și pentru duelul de duminică din FA Cup cu Brighton. În paralel, există discuții cu două nume care înseamnă mult pentru Old Trafford, Ole Gunnar Solskjaer și Michael Carrick. Variantele sunt, așadar, familiare și, tocmai de aceea, suspect de comode.
La prima vedere, pare reacție rapidă. La o privire mai atentă, seamănă cu improvizație. Adică exact tiparul care a urmărit clubul în ultimul deceniu, decizii luate în grabă, fără o arhitectură clară pentru ziua de mâine, apoi o întoarcere reflexă la trecut, pe ideea că „un om de-ai casei” poate repara fisurile.
Există și o ironie greu de ignorat. Când Sir Jim Ratcliffe a preluat controlul operațiunilor sportive, era și o recunoaștere implicită a eșecului post-Ferguson. Glazerii au acceptat că nu mai merge. În primul sezon complet cu Ratcliffe în fruntea părții sportive, United a coborât însă și mai jos, terminând pe 15, o performanță pe care clubul nu o atinsese nici în perioadele cele mai criticate ale vechii conduceri.
Amorim, prezentat ca pariul pe „următorul mare antrenor”, a devenit un experiment eșuat. Iar lista erorilor se leagă una de alta, numirea lui nu părea potrivită, susținerea lui a fost inconsistentă, iar demiterea vine acum cu aerul unei tăieri în carne vie, dar fără instrumentele pregătite pentru operație. Lecția din ultimii ani rămâne aceeași: United nu se împiedică doar de antrenori, ci de proces.
Între timp, clubul a schimbat oameni și roluri pe bandă rulantă. Plecările nu s-au limitat la banca tehnică. S-au resetat funcții, s-au închis mandate, s-au plătit compensații. Dan Ashworth, adus cu eticheta de elită, a ieșit rapid din organigramă, pe costuri considerabile. Și, potrivit informațiilor apărute, el ar fi fost sceptic în privința numirii lui Amorim. Dacă a fost așa, faptele de pe teren îl pun într-o lumină favorabilă.
Berrada și Wilcox rămân, deocamdată, piesele centrale. Însă tocmai aici apare riscul: dacă planul real este să se câștige timp printr-o soluție „de suflet”, clubul poate repeta un scenariu deja trăit. United a mai făcut asta. A mai apelat la foști jucători ca pansament emoțional. Într-un termen scurt, efectul e real: atmosfera se îndulcește, vestiarul respiră, tribunele se conectează la o poveste pe care o cunosc și o iubesc.
Problema este că, prea des, la United interimatul a părut mai coerent decât proiectul „permanent”. Iar când asta devine regulă, nu mai vorbim despre noroc sau ghinion, ci despre o identitate managerială confuză: clubul nu își construiește viitorul, ci își tot rearanjează trecutul, în speranța că va arăta, din nou, ca odinioară.
