Echipa construită de Lionel Scaloni a devenit un adevărat fenomen social. După victoria dramatică împotriva Angliei și calificarea în finala Cupei Mondiale, milioane de argentinieni au ieșit din nou în stradă. Nu doar pentru a sărbători un rezultat, ci pentru a se regăsi împreună sub aceleași culori. Este imaginea unei legături pe care și noi, românii, am avut-o, mai ales in ’94 și pe care ar trebui să o reconstruim în jurul propriei echipe naționale.
Argentina defilează fericită pe străzi. La numai câteva clipe după încheierea semifinalei memorabile împotriva Angliei, câștigată cu 2-1, întreaga țară s-a transformat într-o uriașă sărbătoare.
Milioane de oameni au ieșit din case. Piețele s-au umplut, steagurile alb-albastre au început să fluture, necunoscuții s-au îmbrățișat, iar strigătele de bucurie au acoperit pentru câteva ore grijile unei societăți încercate. Naționala Argentinei a reușit din nou ceea ce foarte puține lucruri mai pot face într-o societate profund divizată, a unit oamenii prin același sentiment și prin aceeași pasiune.
Echipa condusă de Lionel Messi și pregătită de Lionel Scaloni a oferit încă o bucurie imensă unei populații afectate de dificultăți economice, de neîncredere politică și de o viață de zi cu zi care nu este întotdeauna dreaptă. Este, desigur, o alinare temporară. Fotbalul nu rezolvă problemele economice, nu vindecă nedreptățile sociale și nu poate schimba singur destinul unui popor. Dar îi poate oferi acelui popor câteva ore în care să respire, să zâmbească și să creadă din nou în el însuși.
Mai mult decât rezultatele unei echipe
Trebuie să existe ceva foarte puternic în interiorul acestei selecționate pentru ca ea să se transforme într-un asemenea fenomen social. Mesajul transmis de „Scaloneta” depășește cu mult victoriile, trofeele și explicațiile tactice. Poate chiar depășește interpretările pe care presa încearcă să le ofere.
În urmă cu puțin mai mult de cinci ani, Argentina traversa una dintre cele mai dificile perioade ale pandemiei. Țara se afla în cea de-a doua carantină, iar societatea era obosită, izolată și temătoare. În noaptea de 10 iulie 2021, naționala a învins Brazilia chiar pe Maracana și a cucerit Copa América, după golul marcat de Ángel Di María. Pentru milioane de argentinieni, aceea a fost noaptea în care izolarea s-a încheiat simbolic. Oamenii au ieșit pe străzi pentru prima dată după o perioadă lungă de teamă și singurătate. Bucuria acelui trofeu a devenit un fel de declarație colectivă că viața trebuia să înceapă din nou. Nu a fost doar o cupă câștigată în fața Braziliei. A fost o eliberare.
Cinci milioane de oameni pentru campionii lumii
Un an și jumătate mai târziu, pe 20 decembrie 2022, aceeași echipă a produs cea mai mare adunare populară din istoria Argentinei. Aproximativ cinci milioane de oameni au ocupat străzile capitalei Buenos Aires și ale zonei metropolitane pentru a-i întâmpina pe campionii mondiali întorși din Qatar.
Nu mai existau clase sociale, preferințe politice sau diferențe între cartiere. Exista doar tricoul alb-albastru. Exista Messi. Exista Cupa Mondială. Exista sentimentul că, măcar pentru o zi, Argentina reușise să lase toate diferențele deoparte.
Acum, parcursul spectaculos de la Cupa Mondială din Statele Unite a provocat o nouă explozie de bucurie națională. După revenirea extraordinară împotriva Angliei și calificarea în finala cu Spania, Argentina zâmbește din nou și începe să se privească altfel. Cu mai mult optimism. Cu mai multă încredere. Cu sentimentul că nu este o țară condamnată să trăiască permanent în dezamăgire. Încă o dată, echipa națională îi face pe argentinieni să creadă în ei înșiși.
Nu este doar dragostea pentru fotbal
Legătura dintre Argentina și echipa sa națională nu poate fi explicată doar prin pasiunea uriașă a acestei țări pentru fotbal. Nu este vorba doar despre mingea care se rostogolește pe gazon. Nu este doar dragostea pentru culorile alb și albastru. Nu este nici măcar apropierea unui posibil al patrulea titlu mondial. În bucuria produsă de victoriile acestei generații și de Lionel Messi există un mesaj mai profund.
Există o atitudine. Există o formă de solidaritate. Există o echipă în care fiecare jucător luptă pentru celălalt, în care vedeta se pune în slujba grupului și în care succesul nu este revendicat de un singur om.
Această selecționată transmite o imagine pozitivă despre Argentina. Despre oamenii ei. Despre capacitatea lor de a lupta, de a suferi și de a se ridica din nou. Poate tocmai de aceea produce atât de multă fericire.
Lecția pe care o putem învăța și noi
Privită din România, relația dintre argentinieni și naționala lor poate părea uneori greu de înțeles. În Argentina, echipa națională nu este susținută doar atunci când câștigă. Ea face parte din identitatea colectivă. Oamenii nu se raportează la selecționată ca la un produs pe care îl abandonează atunci când rezultatele nu mai sunt bune. O critică, o contestă și uneori o judecă dur, dar revin mereu lângă ea. Pentru că o consideră a lor.
Poate că tocmai această relație ar trebui să ne dea de gândit și nouă, românilor, pentru că și România a trăit momente în care echipa națională a unit țara. Generațiile mai vechi își amintesc nopțile în care străzile se umpleau după marile victorii, iar oameni care nu se cunoșteau se îmbrățișau pur și simplu pentru că România câștigase.
Am simțit din nou o parte din acea emoție la ultimele turnee și în serile în care tricolorii au reușit să ne facă să credem. Dar legătura cu naționala nu ar trebui să apară numai după victorii. Nu putem cere jucătorilor să lupte pentru România dacă noi îi abandonăm după prima înfrângere.
Nu putem cere devotament dacă oferim susținere doar atunci când echipa câștigă. Nu putem construi o generație puternică într-un climat dominat permanent de ironie, neîncredere, bârfe și condamnări pripite.
Critica este necesară. Exigența este firească. Dar echipa națională are nevoie și de apartenență, răbdare și susținere. Are nevoie ca românii să o simtă din nou ca fiind a lor.
O echipă poate reda încrederea unei țări
Argentina demonstrează că o selecționată poate deveni mai mult decât suma jucătorilor săi. Poate fi un refugiu într-o perioadă dificilă. Poate fi un motiv de bucurie pentru o societate obosită. Poate crea o punte între generații și între oameni care, în restul timpului, par să nu mai aibă nimic în comun.
România nu trebuie să copieze pasiunea argentiniană. Fiecare popor are propria cultură și propria relație cu fotbalul. Dar poate învăța ceva din ea. Poate învăța să își respecte echipa națională. Să îi fie alături nu doar când câștigă, ci și atunci când construiește, când greșește și când încearcă să se ridice. Poate învăța că tricoul naționalei nu aparține unui selecționer, unei federații sau unei generații de jucători. Aparține tuturor.
Argentina se află din nou pe străzi, unită în jurul unei echipe care i-a oferit încă un motiv să creadă. Pentru câteva zile, problemele nu au dispărut, dar par mai ușor de suportat. Pentru câteva zile, o țară divizată respiră în același ritm. Aceasta este forța unei echipe naționale. Nu doar să câștige meciuri, ci să le amintească oamenilor că încă pot simți, spera și visa împreună.
Poate că a venit timpul ca și noi să ne apropiem din nou de tricolori cu aceeași inimă. Nu pentru că România va câștiga întotdeauna, ci pentru că este echipa noastră.
