România a pierdut din nou, 0-1 cu Suedia, și tabela nu lasă loc interpretărilor, patru meciuri cu Gheorghe Hagi pe bancă, niciunul câștigat. În fotbalul nostru, verdictul vine aproape întotdeauna înaintea analizei. După două victorii visăm la trofee, după trei înfrângeri vrem să schimbăm antrenorul, jumătate de echipă și, dacă se poate, întregul proiect. Numai că o națională aflată la începutul unui nou drum seamănă într-un fel cu un copil care învață să meargă, îl ajuți când se împiedică, îl corectezi, îi ceri mai mult, dar nu-i poți cere să alerge înainte să învețe să stea bine pe picioare.
Fotbalul are însă un mare defect, aproape niciodată nu oferă timp. Iar noi avem și mai puțină răbdare cu el. Hagi a venit la o echipă națională și probabil a crezut că lucrurile pot fi schimbate mai repede. Acum o recunoaște chiar el.
„Sunt patru meciuri în care nu am câștigat. Eu vedeam altfel lucrurile, aveam încredere, însă mi-am dat seama că e de muncă. Trebuie să muncim mult pentru a putea spera să ne batem cu ceilalți. În legătură cu acest proces, necesită puțin timp. M-am repezit și eu puțin, să dau încredere.”
Nu este declarația unui om care caută scuze. Este, mai degrabă, constatarea unui antrenor care începe să descopere dimensiunea reală a problemei.
Să recunoaștem și adevărul care doare
România nu mai are astăzi un Gheorghe Hagi în teren. Nu-l mai are nici pe Adrian Mutu, nici pe Cristian Chivu și nici generația în care aproape fiecare mare campionat european avea un internațional român important. Acesta este punctul de la care trebuie să pornim dacă vrem o discuție cinstită. Avem fotbaliști buni. Avem jucători capabili să crească și avem suficientă calitate pentru ca România să construiască o echipă care să lupte pentru calificări.
Dar nu avem atât de multă valoare individuală încât un selecționer să poată compensa printr-o simplă formulă tactică toate lipsurile existente. De aceea, poate că înainte să cerem din nou demolarea trebuie să lăsăm puțin loc construcției. Nu neapărat ani. Nu un cec în alb. Nu absența criticii. Timp. Muncă. Continuitate. Și apoi evaluare.
Într-o înfrângere, Hagi a găsit trei jucători
Aici apare poate cel mai important detaliu al serii cu Suedia. România a pierdut meciul, dar Hagi consideră că naționala a câștigat trei fotbaliști: Andrei Coubiș, Matei Ilie și Lisav Eissat.
„Au demonstrat că pot juca la echipa națională. Coubiș și Ilie au făcut un cuplu de fundași centrali foarte bun. Chiar dacă au făcut și greșeli, e normal.”
Exact. E normal. Coubiș este născut în 2003, Matei Ilie în 2002, iar Eissat în 2005. Nu pot fi aruncați pe teren și judecați după standardul unor internaționali cu 70 sau 80 de selecții. Trebuie să joace. Să greșească. Să învețe. Să mai joace. Pentru că dacă România vrea din nou o generație puternică, aceasta nu va apărea într-o dimineață în cantonamentul de la Mogoșoaia. Trebuie construită.
Problema noastră: de la iubire la divorț în 90 de minute
Poate că este și ceva profund latin în felul în care trăim fotbalul. Ne aprindem repede, iubim enorm, sperăm fără măsură și, tocmai pentru că investim atât de multă emoție, ne pierdem răbdarea la fel de repede. Vrem despărțiri. Demisii. Revoluții. După câteva meciuri. Dar dacă schimbăm selecționerul la fiecare moment dificil, vom începe permanent de la zero și ne vom mira de fiecare dată că nu ajungem nicăieri.
Hagi trebuie criticat atunci când greșește. Trebuie să explice alegerile, să găsească soluții și, în cele din urmă, trebuie să producă rezultate. Asta presupune funcția de selecționer al României. Dar patru meciuri nu pot reprezenta sentința definitivă asupra unui proiect. Mai ales când omul aflat pe bancă încearcă simultan să obțină rezultate și să introducă jucători noi într-o echipă care evident are nevoie de reconstrucție.
România nu are nevoie de un miracol. Are nevoie de o echipă
Poate că aceasta ar trebui să fie schimbarea noastră de perspectivă. Să încetăm să mai așteptăm următorul Hagi. Probabil nu va apărea mâine. Să nu mai așteptăm nici ca un selecționer, fie el chiar Gheorghe Hagi, să transforme România într-o mare putere europeană după patru meciuri.
În schimb, putem cere ceva realist, să construiască o echipă. Una în care Stanciu, Răzvan Marin, Man și ceilalți jucători deja consacrați să reprezinte fundația, iar lângă ei să crească Matei Ilie, Coubiș, Eissat și alții care vor apărea. O echipă care poate nu va avea un superstar de talia lui Hagi, Mutu sau Chivu, dar care poate compensa prin organizare, personalitate, disciplină și forță colectivă.
Și da, rezultatele trebuie să apară. Dar construcția are nevoie de răbdare. România a pierdut cu Suedia. Hagi încă nu a câștigat în patru meciuri. Acestea sunt faptele și nu trebuie ascunse.
Dar dacă într-o asemenea perioadă naționala descoperă trei jucători care pot deveni soluții pentru următorii ani, atunci poate că nu tot ceea ce rămâne după o înfrângere trebuie aruncat la gunoi.
Fotbalul românesc a demolat destul. Poate că, măcar de data aceasta, merită să avem răbdarea să vedem și ce putem construi.
