România a pierdut din nou cu Suedia, 0-1 pe Arena Națională, și a ajuns la patru înfrângeri consecutive în actuala campanie din Liga Națiunilor. Dincolo de rezultat, apare și prima consecință importantă pentru viitor: „tricolorii” vor ajunge în urna a treia la tragerea la sorți pentru preliminariile EURO 2028.
Nu este o veste bună și nici nu trebuie prezentată ca atare. Dar nici nu este apocalipsa fotbalului românesc. Poate fi, în schimb, un semnal de alarmă suficient de puternic încât să ne oblige, în sfârșit, să privim dincolo de rezultatul unui meci și de numele selecționerului.
Mai ales că, în ciuda înfrângerii, România a arătat cu Suedia altceva decât în precedentele partide. A existat mai multă ordine, altă atitudine și o reacție după loviturile primite în ultimele săptămâni. Nu transformăm un 0-1 într-o victorie morală și nu ascundem rezultatul sub preș. Dar putem recunoaște ceea ce a fost mai bun fără să uităm ceea ce trebuie reparat.
Pentru că problemele reale ale fotbalului românesc nu au început aseară și, cu siguranță, nu vor dispărea după primul rezultat pozitiv.
Iar aici poate că trebuie schimbată inclusiv întrebarea pe care o punem de fiecare dată: nu „cine este vinovat?”, ci „ce nu funcționează?”.
În ultimii aproximativ 15 ani, pe banca naționalei au trecut selecționeri diferiți, cu idei, personalități și metode diferite. De fiecare dată când rezultatele au devenit slabe, selecționerul a fost primul pus la zid.
Și totuși, după atâtea schimbări, multe dintre probleme sunt încă aici. Poate că asta ar trebui să ne spună ceva. Selecționerul este ultimul om dintr-un lanț mult mai lung. El poate alege jucătorii, îi poate organiza, îi poate motiva, poate greși tactic și trebuie criticat atunci când greșește. Dar nu poate recupera într-un cantonament ceea ce fotbalul românesc n-a produs sau n-a construit în zece ani.
Nu putem cere fiecărui nou selecționer să repare în câteva luni academiile, scoutingul, pregătirea juniorilor, infrastructura, calitatea competiției interne și numărul prea mic de jucători români capabili să evolueze constant la nivel internațional.
Dacă am schimbat atâția antrenori și ne întoarcem periodic în același punct, poate că nu banca tehnică trebuie schimbată din temelii, ci fotbalul din spatele ei.
Urna a treia ne arată, de fapt, unde am ajuns. Diferența față de urna a doua este simplă și importantă. Din urna 2, România ar fi avut în grupă o singură reprezentativă provenită dintr-o categorie valorică superioară. Din urna 3, va avea două, una din prima urnă și una din a doua.
Asta poate însemna, într-un scenariu dificil, adversare de calibrul Franței sau Spaniei din prima urnă și Suediei sau Turciei din a doua. Dar tragerea poate produce și variante mai abordabile.
Cu alte cuvinte, urna 3 complică drumul spre EURO 2028, dar nu îl închide.
Formatul competiției oferă în continuare suficiente motive pentru ca România să creadă într-o calificare. Vor exista 12 grupe de câte patru sau cinci echipe, iar câștigătoarele și cele mai bune opt formații clasate pe locul secund vor merge direct la turneul final. Celelalte locuri vor fi decise prin sistemul de play-off stabilit de UEFA.
Tocmai de aceea nu este momentul pentru isterie. Este momentul pentru luciditate. România mai are de jucat în noiembrie cu Polonia și Bosnia și Herțegovina, iar situația din Liga Națiunilor rămâne complicată. Dacă va încheia grupa pe ultima poziție, vor exista consecințe și pentru viitorul său în competiție. Dar poate că miza cea mai importantă nu este nici măcar aceasta. Miza este ce facem după ce semnalul de alarmă s-a auzit.
Putem proceda exact ca în trecut, găsim un vinovat, îl punem la zid, schimbăm selecționerul la primul moment favorabil și așteptăm ca următorul să transforme aceiași jucători într-o echipă fundamental diferită.
Sau putem accepta că problema este mai adâncă. Să coborâm privirea spre copii și juniori. Spre academii. Spre antrenorii care formează fotbaliști. Spre scouting. Spre infrastructură. Spre accesul copiilor fără posibilități financiare. Spre cluburile care trebuie să producă jucători pentru fotbalul mare și spre felul în care descoperim, creștem și avem răbdare cu talentul românesc.
Acolo trebuie începută schimbarea. Pentru că echipa națională nu produce fotbaliști. Echipa națională îi primește. Iar selecționerul, indiferent cum îl cheamă, lucrează în cele din urmă cu ceea ce fotbalul românesc îi pune la dispoziție.
Poate tocmai de aceea această coborâre în urna a treia nu trebuie privită ca o catastrofă, ci ca un avertisment. Unul serios. România a pierdut cu Suedia, dar a arătat și câteva lucruri pe care se poate construi. Să construim de acolo, fără să cosmetizăm rezultatele și fără să căutăm iar soluția comodă a unui singur vinovat.
Pentru că după 15 ani în care am schimbat selecționeri și am continuat să ne lovim de aceleași probleme, poate că a venit timpul să schimbăm întrebarea. Nu pe cine mai schimbăm la echipa națională? Ci, ce schimbăm, din temelii, în fotbalul românesc pentru ca următorul selecționer să primească o generație mai bună decât cea pe care sistemul o poate oferi astăzi?
Dacă urna a treia ne obligă, în sfârșit, să răspundem serios la această întrebare, atunci poate că acest semnal de alarmă va valora, pe termen lung, mai mult decât pare astăzi.
