Dacă iubim România, atunci să se vadă. Fotbalul românesc nu mai are dreptul să uite

În două zile se reia SuperLiga, iar prima minge va fi pusă din nou în joc în restanța dintre cele două echipe ale Clujului. Foarte repede ne vom întoarce la clasament, arbitraje, transferuri, VAR, declarații și calcule.

Exact aici este însă pericolul, să treacă două-trei zile și fotbalul românesc să uite ce tocmai a văzut.

Suedia – România 2-1. România – Bosnia și Herțegovina 2-4. Polonia – România 6-0. România – Suedia 0-1. Patru meciuri, patru înfrângeri.

Aseară, România a arătat altceva decât în catastrofa din Polonia. A existat reacție, mai multă organizare, altă atitudine și au apărut câteva soluții tinere care pot conta pentru viitor. Este important să vedem și asta. Dar ar fi o greșeală enormă ca prestația mai bună împotriva Suediei să ne ofere scuza perfectă pentru a pune din nou capacul peste toate problemele despre care am vorbit după 0-6.

Pentru că ele sunt tot acolo. Problema nu stă numai în rezultate și nici doar în golurile primite. Suedia, Bosnia și Polonia ne-au pus în față o oglindă în care poate că nu ne place să ne privim.

Putem discuta despre selecție, schimbări, tactică și responsabilitatea selecționerului. Gheorghe Hagi însuși și-a asumat răspunderea pentru rezultate. Dar dacă reducem totul la omul de pe banca naționalei, alegem din nou explicația cea mai comodă. Selecționerul poate alege, poate schimba, poate greși și poate corecta. Dar selecționerul lucrează cu ceea ce produce fotbalul românesc.

Jucătorii care ajung la echipa națională nu apar acolo din senin. Vin din cluburile noastre, academiile noastre, sistemul nostru de selecție și campionatul nostru. Vin după ani petrecuți cu antrenorii noștri, prin infrastructura noastră și într-o cultură fotbalistică pe care tot noi am construit-o sau am acceptat-o.

De aceea, cele patru înfrângeri nu sunt doar problema echipei naționale. Sunt problema fotbalului românesc. Iar acum vine marele test. Nu Suedia. Nu Bosnia. Nu Polonia. Uitarea. Să înceapă SuperLiga, să avem un penalty controversat, un gol în minutul 90, două declarații mai colorate și un scandal de arbitraj, iar peste trei zile să uităm tot. Nu. De data aceasta n-ar trebui să mai treacă atât de ușor.

Toată lumea se plânge. Dar cine ține sistemul în picioare?

De ani întregi auzim aceeași listă: nu avem infrastructură, nu avem suficiente terenuri, copiii nu mai vin spre sport, centrele de juniori au probleme, cluburile nu au bani, campionatul nu produce suficienți fotbaliști pentru nivel internațional. Toată lumea spune că sistemul trebuie schimbat. Atunci există o întrebare foarte simplă: dacă aproape toată lumea este nemulțumită de sistem, cine îl ține în picioare?

Federația nu își alege singură oamenii. Există membri afiliați, voturi și alegeri. Nu este o pledoarie pentru cineva și nici o acuzație colectivă. Este doar o contradicție imposibil de ignorat, fiindcă nu poți deplânge ani întregi lipsa schimbării și apoi să premiezi mereu continuitatea fără să-ți pui nicio întrebare.

Poate că aici trebuie să avem curajul să folosim și cuvintele pe care fotbalul românesc preferă să le rostească în șoaptă: obediență, oportunism, lingușeală, slugărnicie, servilism. Și, da, ceea ce limbajul popular numește mult mai direct, pupincurism.

Putem cosmetiza cuvântul cât vrem. Fenomenul nu devine mai elegant. Iar când lingușeala interesată depășește orice limită și se transformă într-o adevărată libidinoșenie instituțională, problema nu mai este doar a celui care conduce, ci și a celor care aleg să stea cu capul plecat.

Asta nu înseamnă că fiecare vot sau fiecare decizie se explică astfel. Ar fi nedrept. Dar dacă oamenii fotbalului consideră că lucrurile merg bine, să-și asume continuitatea. Dacă spun că lucrurile merg prost, să-și asume schimbarea. Nu putem fi revoluționari la televizor și conformiști în cabina de vot.

Copilul bun trebuie să joace. Nu copilul „cui trebuie”

Poate cea mai importantă schimbare trebuie făcută acolo unde camerele televiziunilor ajung rar, la copii și juniori. Acolo unde talentul, munca și caracterul ar trebui să decidă cine joacă. Regula ar trebui să fie imposibil de negociat, iar copilul bun trebuie să joace, nu copilul „cui trebuie”. Nu copilul al cărui tată are mașina mai scumpă, funcția mai importantă sau agenda telefonică mai interesantă.

Nu puștiul pentru care cineva știe ce telefon trebuie să dea și ce ușă trebuie să deschidă. Trebuie să joace copilul care merită. Altfel, mesajul transmis celorlalți este devastator, iar munca nu este suficientă, talentul nu este suficient, caracterul nu este suficient, pentru că uneori contează mai mult cine este tata. Și nu nedreptățim doar un copil. Poate pierdem exact fotbalistul pe care peste zece ani îl vom căuta disperați pentru echipa națională.

Dar trebuie să fim corecți și cu antrenorul de copii. Dacă îi cerem să descopere următorul internațional, trebuie să fie foarte bine pregătit, să înțeleagă fotbalul modern și să fie pedagog.

Și trebuie plătit, pentru că nu putem construi viitorul fotbalului românesc cu oameni care vin la stadion după serviciu doar pentru a-și mai rotunji veniturile.

Formarea copiilor nu poate fi un job secundar într-un fotbal care visează la performanță internațională. Iar părintele trebuie să fie părinte, nu antrenor. Să încurajeze. Să aplaude. Să îmbrățișeze copilul când greșește. Nu avem nevoie de tribune transformate în bănci tehnice, cu tătici și mămici care explică de după gard sistemul de joc, schimbările și unde trebuie pasată mingea. Dacă avem încredere în antrenor, să-l lăsăm să antreneze. Copilul trebuie lăsat să joace, să greșească, să învețe și uneori să piardă.

Infrastructura nu înseamnă doar gazon și vestiare

Când vorbim despre infrastructură, trebuie să încetăm să ne gândim doar la stadion. Sigur că avem nevoie de terenuri, baze de pregătire și vestiare. Dar infrastructura performanței înseamnă și recuperare, medicină sportivă, specialiști, alimentație, hidratare, somn și monitorizare. Nu putem cere corpului unui copil să funcționeze ca al unui sportiv de performanță dacă în jurul lui nu construim condițiile unui sportiv de performanță, iar posibilitățile financiare ale părinților nu ar trebui să decidă cine poate continua și cine abandonează. Un fotbalist nu se formează doar cu două porți și o minge.

Poate următorul mare fotbalist este la trei străzi de noi

Și intermediarii, agenții și scouterii trebuie să privească mai atent în jur. Înainte să căutăm obsesiv următorul talent „ieftin” la mii de kilometri, poate ar trebui să intrăm mai des în cartierele sărace ale orașelor României, pe terenurile dintre blocuri, în orașele mici și în sate.

Să fie foarte clar, nu avem nimic cu jucătorul străin. Fotbalul este universal, iar competiția adevărată ridică nivelul. Dar dacă tot aduci un fotbalist străin, atunci trebuie să aducă ceva în plus. Trebuie să fie mai bun decât Dorel al nostru. Dacă este mai bun, să joace. Dar dacă aducem de la mii de kilometri un fotbalist de același nivel cu băiatul român de 19 sau 20 de ani doar pentru că pare mai interesant fiind străin, atunci trebuie să ne întrebăm ce construim.

Jucătorul român trebuie să devină o prioritate. Nu prin protecție artificială și nu pentru că are România în pașaport, ci prin scouting, pregătire, răbdare și investiție. Iar intermediarul ar trebui să înțeleagă inclusiv avantajul economic. Dacă investește într-un copil român, îl ajută să crească și îl duce la nivel internațional, poate câștiga mai mult decât din zece transferuri mediocre.

Câștigă jucătorul. Câștigă clubul. Câștigă intermediarul. Câștigă naționala. Câștigă România.

Poate următorul mare fotbalist este la zece kilometri de stadion și nimeni nu merge să-l vadă. Poate părinții lui nu au bani pentru deplasări, echipament sau taxe. Nu are relații. Nu are un tată influent. Nu are pe nimeni care să dea un telefon. Are doar talent. Exact pe acela trebuie să fie capabil fotbalul românesc să-l găsească. Acolo începe echipa națională. Nu atunci când selecționerul anunță lotul.

Și noi, presa, trebuie să ne uităm în oglindă

Ar fi foarte comod să scriem toate acestea și să ne scoatem pe noi din poveste. Nu putem. Și presa trebuie să schimbe ceva. Mai puțină bârfă. Mai puțin can-can. Mai puțin scandal fabricat. Și mai puțin băgat bățul prin gard pentru ca apoi să relatăm încântați cine cu cine s-a certat.

Dar există și aici servilism. Jurnalism făcut cu capul plecat în fața celui puternic pentru a nu pierde accesul, telefonul, informația sau invitația. Presa nu trebuie să fie nici procuror, nici galerie, dar nici curte de lingușitori. Trebuie să întrebe, să critice și uneori să deranjeze, inclusiv atunci când adevărul ne costă accesul la cineva. Pentru că și asta înseamnă să-ți pese de fotbalul țării tale.

România pe care lumea o recunoaște

Mai există cineva care trebuie să înțeleagă adevărata dimensiune a sportului, iar acela este statul român. Celor care conduc România, indiferent de partid, trebuie să li se spună foarte limpede, că România nu este cunoscută și iubită în lume datorită politicienilor săi.

Am umblat suficient prin lumea asta încât să trăiesc personal lucrul acesta. Am primit un discount, o cafea, o strângere de mână, o îmbrățișare sau pur și simplu un zâmbet doar pentru că veneam din țara lui Hagi. Am întâlnit oameni care știau România prin Nadia Comăneci, Ilie Năstase, Simona Halep sau, astăzi, David Popovici.

Poate unul dintre cele mai frumoase exemple l-am trăit în Argentina, țara lui Maradona și Messi. Un vânzător de tricouri a auzit că sunt din România, s-a uitat la mine, a zâmbit și mi-a spus: „I love you, Hagi!” Atât. Nu Nicușor Dan, nu Bolojan, nu Iliescu, nu Băsescu. Hagi.

În țara lui Messi și Maradona, un om care nu mă văzuse niciodată știa România printr-un fotbalist român. Asta este forța sportului. Sportivii aceștia au construit pentru țara lor ceva ce nu încape într-un bilanț contabil, respect.

Asta nu este o ofensă la adresa politicii. Dimpotrivă. Este cel mai puternic argument pentru ca politicul să înțeleagă valoarea sportului. Un guvern nu poate produce un Hagi printr-o ordonanță, nu poate inventa o Nadia printr-un program electoral și nu poate înota în locul lui David. Dar poate crea condițiile pentru ca următorii să apară. Terenuri, săli, bazine, sport în școli, acces pentru copii, antrenori pregătiți, medicină sportivă, alimentație, recuperare, infrastructură și finanțare transparentă. Politicul nu trebuie să câștige medaliile. Trebuie să creeze condițiile pentru ca România să aibă oameni capabili să le câștige.

Dacă iubim România, atunci să se vadă

Și aici se termină toate discuțiile. Nu este doar despre Hagi. Nu este doar despre un selecționer, un președinte de Federație, un patron sau un jurnalist. Este despre România.

Dragostea de țară nu poate fi doar o fotografie cu tricolorul de 1 Decembrie, mâna pe inimă când cântă imnul sau un „Hai, România!” când naționala câștigă.

Trebuie să se vadă în ceea ce facem. Dacă ești fotbalist, aleargă pentru ea. Dacă ești antrenor, pregătește mai bine jucătorul român. Dacă lucrezi într-o academie, pune-l pe teren pe copilul care merită, nu pe copilul „cui trebuie”. Dacă ești părinte, lasă antrenorul să antreneze și copilul să joace. Dacă ești intermediar, caută talentul înaintea comisionului. Dacă ești conducător, construiește ceva care să rămână și după ce pleci. Dacă ai drept de vot, votează după conștiință, nu după interes. Dacă ești jurnalist, spune adevărul chiar și atunci când deranjează. Dacă ești politician, creează condițiile în care copilul talentat al României să nu fie pierdut. Asta înseamnă să iubești România. Nu s-o invoci, ci să faci ceva pentru ea.

SuperLiga revine. Vom discuta iar despre arbitri, penalty-uri, VAR, transferuri, prime și scandaluri. Dar dacă după fiecare eșec ne revoltăm trei zile și apoi revenim la aceleași compromisuri, aceleași interese, aceeași obediență, același servilism, același pupincurism și aceeași mulțumire de sine, atunci nu mai suntem doar victimele sistemului. Suntem parte din mecanismul care îl ține în viață.

Asta ar trebui să doară. Poate chiar este bine să doară. Pentru că uneori schimbarea nu începe când cineva te mângâie pe creștet și îți spune că va fi bine. Începe când ai suficientă rușine, suficient respect față de ceilalți, suficientă responsabilitate și suficientă dragoste pentru țara ta încât să recunoști că nu mai poți continua la fel.

Aseară, România a pierdut din nou cu Suedia. Dar a arătat că poate reacționa. Foarte bine. Să construim și de acolo. Dar să nu confundăm primul semn de reacție al echipei naționale cu vindecarea fotbalului românesc.

Pentru că naționala este doar ultimul etaj al clădirii. Iar dacă fundația rămâne aceeași, putem schimba mobila de sus de câte ori vrem. Clădirea va continua să crape.