În România, sportul este o prioritate națională. Cel puțin atunci când un campion urcă pe podium, se intonează imnul și politicienii găsesc un loc bun pentru fotografia oficială. În rest, orele de educație fizică rămân prea des tratate ca o formalitate, bazele sportive sunt insuficiente, iar cluburile încearcă să supraviețuiască de la un buget la altul. În acest decor, președintele Nicușor Dan a sesizat Curtea Constituțională în privința unei legi care ar permite finanțarea cluburilor sportive private cu până la un milion de euro anual din bugetele locale.
Potrivit sesizării publicate de Administrația Prezidențială, obiecțiile vizează atât procedura parlamentară, cât și riscul ca banii publici să fie distribuiți preferențial, fără competiție transparentă între proiecte.
Să stabilim de la început un lucru: a contesta o lege considerată neconstituțională nu înseamnă automat a fi împotriva sportului. Președintele are dreptul să sesizeze CCR, iar utilizarea banilor publici trebuie să respecte reguli clare. Numai că legalitatea unui amendament și viitorul sportului românesc sunt două probleme diferite. Iar a doua nu dispare odată cu prima.
România are o relație aproape sentimentală cu performanța sportivă. Îl revendicăm pe Gheorghe Hagi când vorbim despre fotbal, pe Nadia Comăneci atunci când evocăm perfecțiunea, pe Ilie Năstase și Simona Halep când ne amintim de marile victorii din tenis, iar pe David Popovici când vrem să demonstrăm că încă putem produce campioni mondiali.
Ne place să spunem că acești oameni au făcut România cunoscută în lume. Și perfect este adevărat. Mai puțin confortabil este să discutăm despre condițiile în care ar trebui să crească următoarea generație.
Despre copiii care nu au unde să înoate, despre terenurile sportive insuficiente, despre părinții care plătesc antrenamente, echipamente și deplasări sau despre educația fizică tratată uneori ca o pauză între două materii considerate importante.
În România, performanța este celebrată la sosiri. Investiția în performanță se rătăcește, prea des, la plecări.
Un milion de euro pentru cluburi. Dar după ce reguli?
Amendamentul contestat ar permite autorităților locale să aloce până la un milion de euro anual, sub formă de cotizație, unor cluburi sportive private cu care sunt asociate.
Discuția este relevantă pentru structuri precum Corvinul Hunedoara, Universitatea Cluj, Chindia Târgoviște, Oțelul Galați, FC Argeș sau FC Voluntari, în măsura în care forma juridică și relația fiecăreia cu administrația locală le-ar permite accesarea mecanismului.
Nu rezultă însă că toate aceste cluburi ar primi automat fonduri sau că finanțările lor actuale ar fi ilegale. Problema semnalată de președinte este că noul mecanism ar putea ocoli selecția competitivă de proiecte prevăzută de Legea nr. 350/2005, favorizând structurile asociate autorităților în detrimentul altor cluburi.
Sesizarea ridică și întrebări privind respectarea normelor europene referitoare la ajutoarele de stat, precum și posibilitatea utilizării fondurilor pentru salarii, prime și alte cheltuieli ale sportului profesionist.
Iar aici trebuie spus fără echivoc: finanțarea cluburilor profesioniste din bani publici nu reprezintă, în opinia noastră, modelul ideal de dezvoltare a sportului.
Un club profesionist sănătos ar trebui să își construiască veniturile din sponsorizări, drepturi comerciale, bilete, parteneriate și investiții private. Banii comunității ar trebui să aibă drept priorități infrastructura, sportul școlar, copiii, juniorii și accesul publicului la mișcare.
Dar între modelul ideal și realitatea românească există o distanță considerabilă. Nu poți cere cluburilor independență financiară peste noapte, după ani în care întregul sistem a funcționat pe soluții provizorii. Și nu poți pretinde că ai rezolvat problema sportului doar pentru că ai blocat o formulă de finanțare discutabilă.
În Parlament, sportul a fost tratat ca un amendament de ultim moment
Există și o ironie legislativă care merită observată. Proiectul inițial privea organizarea Festivalului Olimpic al Tineretului European din 2027. Senatul l-a adoptat fără modificări, iar prevederea privind finanțarea cluburilor private a fost introdusă ulterior, în Camera Deputaților, printr-un amendament al deputatului PSD Paul Cotîrleț, potrivit relatării Gazetei Sporturilor.
Președintele invocă, între altele, încălcarea principiului bicameralismului și solicită eliminarea prevederii contestate, fără afectarea cadrului necesar organizării competiției olimpice. Curtea Constituțională urmează să stabilească dacă obiecțiile sunt întemeiate. Până atunci, nu există o decizie definitivă asupra constituționalității amendamentului.
Dar imaginea de ansamblu rămâne greu de ignorat, iar într-o țară care vorbește constant despre nevoia de reformă în sport, o chestiune financiară majoră ajunge să fie discutată printr-un amendament introdus într-un proiect cu alt obiect principal.
Poate că sportul românesc merita o lege gândită pentru sport, nu o soluție strecurată într-o lege despre altceva.
Nu ne trebuie bani fără control. Dar nici principii fără soluții.
Ar fi comod să transformăm această poveste într-un conflict între un președinte și câteva cluburi de fotbal. Ar fi și greșit.
Nicușor Dan nu a decis prin această sesizare desființarea finanțării sportului. A contestat un anumit mecanism legislativ. La fel de adevărat este însă că sesizarea nu oferă, prin ea însăși, o alternativă pentru cluburile care depind de sprijinul comunităților locale.
Responsabilitatea nu aparține exclusiv președintelui. Parlamentul, Guvernul, autoritățile locale, federațiile și conducătorii cluburilor au fiecare partea lor de răspundere.
SportPulse nu susține transformarea bugetelor primăriilor în pușculițe pentru salariile fotbaliștilor profesioniști. Dar nici nu poate considera normal ca sportul să fie invocat festiv și tratat administrativ ca o cheltuială incomodă.
Vrem reguli, audit, criterii publice, finanțări verificabile și obiective măsurabile. Vrem ca investițiile publice să producă baze sportive, copii care practică sportul și comunități active, nu doar bilanțuri contabile și fotografii la festivități. Iar acolo unde un club profesionist primește sprijin public, acesta trebuie justificat transparent, limitat prin reguli și legat de beneficii reale pentru comunitate.
România nu duce lipsă de discursuri despre cât de mândri suntem de campionii noștri. Duce lipsă de consecvență în construirea condițiilor pentru cei care ar putea deveni campioni.
Așadar, domnilor politicieni, apărați Constituția, protejați banul public și opriți finanțările preferențiale. Foarte bine. Dar, după ce terminați de demonstrat cine are dreptate în fața Curții Constituționale, poate găsiți și timpul necesar pentru o întrebare mai importantă: cine, cum și din ce bani construiește viitorul sportului românesc?
Pentru că medaliile nu se câștigă în comunicate, campionii nu cresc din amendamente, iar fotografia de pe podium nu poate înlocui investiția făcută cu zece ani înainte.
România nu are nevoie de privilegii pentru cluburi. Are nevoie de o politică publică serioasă pentru sport. Iar asta ar trebui să fie mai important decât orice dispută politică.
