White Hart Lane vibra înainte ca primul minut să fi apucat să respire.
Era nevoie de doar 38 de secunde pentru ca mingea să ajungă în plasa porții, un început năucitor pentru Tottenham Hotspur, o echipă care în campionat adesea promite fără să livreze, dar care în Europa pare să-și fi regăsit sufletul.
Totul a pornit pe flancul drept, unde Pedro Porro a livrat o centrare măiastră, demnă de ceasornicarii elvețieni. Richarlison, eternul ghimpe în apărarea adversă, a câștigat duelul aerian și a recentrat inteligent. În spatele fundașilor, Brennan Johnson a apărut ca din ceață și a împins mingea în poartă.
Tottenham 1, Bodø/Glimt 0 și nici nu apucase publicul să se așeze.
Pentru Ange Postecoglou, un antrenor aflat încă în căutarea coerenței în haosul Premier League-ului, acest moment a fost o rază de lumină. Ideile sale, privite uneori cu scepticism pe malul nordic al Tamisei, au găsit în sfârșit confirmarea.
Fanii norvegieni, pasionali, loiali și parcă născuți pentru această aventură continentală și-au urmat echipa, Bodø/Glimt, în fiecare colț al Europei ca niște pelerini în galben și negru. Șocați de startul exploziv al londonezilor, și-au strâns rândurile și au început să preseze.
Totuși, lovitura a doua avea să vină.
În minutul 33, mingea a ricoșat în mod favorabil, iar James Maddison, cu finețea unui pianist de concert și forța unui boxer de categorie grea, a finalizat elegant, calm, jos, lângă bară. Portarul a rămas înțepenit, iar tribunele au izbucnit în aplauze.
Ironia face ca, în timp ce în Premier League atât Tottenham, cât și Manchester United se zbat în mediocritate, în Europa cele două formații par renăscute. Se luptă pentru glorie continentală cu o foame care trădează dorința de a rescrie povestea unui sezon cenușiu.
Northern lights dimmed, but not extinguished
Într-un Tottenham Hotspur Stadium învăluit în așteptare și neliniște, repriza a doua n-a adus doar schimbarea unui arbitru de margine, ci și schimbarea subtilă a pulsului serii. Londonezii, deși favoriți clari, au ales prudența în locul avântului, o strategie care, în ochii tribunelor, a părut mai degrabă o dovadă de lipsă de nerv, decât una de maturitate competițională.
Minutul 61 a spart, însă, monotonia, o accelerare fulgerătoare a „cocoșilor” a prins defensiva norvegienilor pe picior greșit. Sjovold, presat de intensitatea unei faze care semăna mai degrabă cu un final de sprint olimpic decât cu o construcție fotbalistică liniștită, a recurs la o intervenție întârziată asupra lui Romero. Lovitură de pedeapsă, iar Solanke, calm ca o statuie romană, a executat fără milă. 1-0. Londonezii putea răsufla ușurați.
Dar chiar și înfrânți, norvegienii de la Bodø/Glimt și-au păstrat fibra care i-a făcut atât de îndrăgiți în această ediție a competiției. Nu s-au predat, nu s-au retras în sinea unei echipe provinciale. Au continuat să alerge, să construiască, să spere, cu o încăpățânare poetică, parcă desprinsă din epopeile nordice.
Londonezii, între timp, s-au închis precum o cetate medievală, păzind acel 1-0 de parcă ar fi fost comoara finală, și nu doar prima parte a unei duble europene.
Și totuși, zarurile nu sunt aruncate. Pentru că în nord, acolo unde vânturile mușcă și fotbalul se joacă cu sufletul, Tottenham va trebui să înfrunte nu doar o echipă, ci un întreg spirit. La Bodø, înconjurați de munți și stele, englezii vor înțelege că această poveste e departe de final. Norvegienii știu cum să transforme imposibilul în realitate.
Finala pare departe, dar în aerul rece al nordului, miracolele au o altă densitate. Și poate, doar poate, Tottenham n-a câștigat nimic, ci doar a amânat deznodământul.