Ani la rând, Belgia s-a întrebat ce va urma după celebra sa generație de aur. Răspunsul părea, cel puțin teoretic, unul firesc: noua generație. Numai că prezentul „Diavolilor Roșii” este mult mai complicat decât părea.
Campania Belgiei la Cupa Mondială a fost însoțită de o controversă inutilă legată de decizia lui Jeremy Doku de a părăsi cantonamentul pentru nașterea fiului său, Praise. În schimb, laudele pentru echipă au fost mult mai rare.
Criticile vor deveni și mai dure dacă Belgia va părăsi pentru a doua oară consecutiv Cupa Mondială încă din faza grupelor. Înaintea duelului cu Noua Zeelandă, un astfel de scenariu pare totuși puțin probabil. Un egal ar trebui să fie suficient pentru calificare, iar grupa nu pare, cel puțin pe hârtie, la fel de dură ca cea de acum patru ani.
Totuși, Belgia are încă cicatricile eșecului din 2022, când ratările în serie ale lui Romelu Lukaku în remiza cu Croația au condamnat echipa la eliminare.
De această dată, adversarii au fost Egipt, Iran și Noua Zeelandă. Cu toate acestea, Belgia este încă fără victorie și, într-un anumit sens, fără gol marcat de propriile forțe. Singura reușită a venit după autogolul egipteanului Mohamed Hany, forțat de Lukaku.
Din nou, eliminarea plutește în aer. Iar dacă va veni, va însemna probabil sfârșitul definitiv pentru ultimele rămășițe ale unei generații tot mai îmbătrânite. Pentru Lukaku, Kevin De Bruyne, Thomas Meunier și Axel Witsel, acesta ar putea fi ultimul Mondial. Iar având în vedere golurile din lot și lipsa unor urmași evidenți, Belgia nu are garanția că va reveni puternică în 2030.
Generația de aur, între regret și respect
Înaintea turneului din 2022, Kevin De Bruyne spunea că Belgia este prea bătrână pentru a câștiga Cupa Mondială. A avut dreptate, chiar dacă validarea propriei previziuni nu i-a adus nicio satisfacție.
Timpul ar putea însă să ofere o lumină mai blândă acestei generații. Nu a câștigat niciun trofeu major, dar a oferit Belgiei una dintre cele mai mari zile din istoria sa fotbalistică: victoria împotriva Braziliei, în sferturile de finală ale Cupei Mondiale din 2018.
Belgia a terminat atunci pe locul trei, iar în două turnee mondiale a câștigat 10 meciuri. În afara acelei perioade, naționala belgiană a mai câștigat un singur meci de Cupă Mondială din 1994 încoace.
Între Mondialele din 2018 și 2022, Belgia a fost aproape constant pe primul loc în clasamentul mondial, un detaliu cu atât mai remarcabil dacă ne amintim că în 2007 se afla pe poziția 71.
Totuși, generația de aur a Belgiei a fost mereu dezechilibrată. Fundașii centrali au apărut mai devreme, iar unul dintre ei este acum un antrenor de 40 de ani, cu un palmares important la Bayern Munchen. În prezent, Belgia nu mai are, practic, fundași centrali de același nivel, iar eliminarea lui Nathan Ngoy în remiza cu Iran a redus și mai mult opțiunile.
Aceasta este una dintre marile explicații pentru care națiunile mai mici, chiar și în anii lor de vârf, câștigă rar Cupa Mondială și nu reușesc aproape niciodată să aibă talent de elită în toate posturile, exact în același moment.
Belgia pare acum bine acoperită într-un singur compartiment: poarta. Senne Lammens și Mike Penders pot deveni, în viitor, portari de top mondial, iar Thibaut Courtois a fost deja unul dintre cei mai buni ai lumii timp de un deceniu.
Conflictul dintre Courtois și fostul selecționer Domenico Tedesco, urmat de retragerea portarului de la națională, a contribuit decisiv la prăbușirea mandatului italianului.
Lukaku și De Bruyne, ultima încercare a unei generații
Problema actualului selecționer Rudi Garcia este că inclusiv supraviețuitorii echipei construite de Roberto Martinez par mai bătrâni decât sunt în realitate.
Romelu Lukaku a început foarte devreme la cel mai înalt nivel, însă pare aproape de un final prematur. Accidentările l-au împiedicat să prindă un start în Serie A pentru Napoli în acest sezon, chiar dacă recordul său la națională rămâne impresionant, 90 de goluri, o bornă care a pulverizat toate recordurile Belgiei.
Acum, Belgia speră ca Lukaku să întoarcă timpul înapoi și să-și găsească revanșa după coșmarul din 2022. Problema este că nu există o alternativă reală. Când Charles De Ketelaere joacă vârf, profilul său este mai degrabă de „fals nouă” decât de atacant clasic.
La fel, Belgia depinde încă de piciorul drept magic al lui Kevin De Bruyne, chiar dacă fizicul său începe să scârțâie. De Bruyne are 34 de ani, Lukaku 33, iar împreună au jucat peste 1.600 de meciuri la nivel profesionist. Nu este de mirare că organismul începe să cedeze.
În ofensivă, doar Jeremy Doku transmite în acest moment senzația unui fotbalist de elită aflat încă pe o pantă ascendentă.
Belgia trebuia să arate mai bine
Chiar și așa, Belgia ar fi trebuit să fie într-o poziție mai bună. A avut nevoie de o intervenție remarcabilă a portarului iranian Alireza Beiranvand pentru a-l opri pe Maxim De Cuyper să marcheze, însă prestațiile au rămas sub așteptări.
Sincer ca de obicei, De Bruyne a recunoscut că Belgia „nu este la nivelul cerut” și a criticat „greșelile prostești” făcute de echipă. Iar senzația de risipă este cu atât mai mare cu cât programul părea favorabil. În plus, contextul din jurul meciului cu Iran a fost influențat și de încercările autorităților americane de a pune piedici delegației iraniene. Cu toate acestea, Belgia nu a reușit să învingă nici Iranul, nici Egiptul.
Nimic nu este însă definitiv pierdut. În actualul format, trei puncte ar putea fi suficiente pentru calificare, deși patru nu au fost suficiente în 2022. Dacă Belgia termină pe locul doi sau chiar pe trei în Grupa C, poate găsi un traseu accesibil spre fazele superioare ale competiției.
Întrebarea este dacă această echipă mai are calitatea necesară pentru a profita. Primele semne spun că nu. Generația de aur s-a transformat într-o generație îmbătrânită, iar urmașii nu par încă la nivelul predecesorilor. De aceea, senzația este că Belgia se apropie de finalul unui ciclu cu gust amar.
Doar De Bruyne și Lukaku, arhitecții acelei victorii istorice împotriva Braziliei, mai pot scoate din trecut o ultimă explozie de inspirație. Poate ultima flacără a unei generații care, chiar fără trofeu, a fost una dintre cele mai impresionante din istoria fotbalului belgian.
