Fotbal International
Gattuso împotriva Milanului și când trecutul stă pe banca cealaltă
Poți schimba tricoul cu costumul de antrenor, vestiarul cu banca tehnică și anii de glorie cu responsabilitățile prezentului. Mai greu este să schimbi ceea ce ai simțit pentru un club. Iar când Rino Gattuso va privi spre Milan de pe banca adversă, în fața lui nu va fi doar echipa pe care trebuie să o învingă. Va fi o parte enormă din propria viață.
Gattuso nu a jucat pur și simplu la Milan. A trăit acolo. A crescut acolo. A câștigat acolo. A urlat, a alergat, a suferit, a sărbătorit și, la final, a plâns acolo. Sunt 468 de meciuri care nu pot fi împachetate într-o statistică. Sunt ani întregi în care tricoul rossonero i-a stat pe umeri ca o a doua piele, într-o echipă care pentru mulți dintre noi nu a fost doar una dintre marile formații ale Europei, ci o stare de spirit.
Maldini. Nesta. Pirlo. Seedorf. Kaká. Inzaghi. Și undeva între toate aceste nume, alergând ca și cum fiecare minge ar fi fost ultima din viața lui, Gattuso. Nu era cel mai elegant. Nu era cel mai tehnic. Dar dacă fotbalul ar fi putut măsura inima în kilometri parcurși, probabil Rino ar fi câștigat detașat.
Omul care alerga și când nu mai era nimic de câștigat
Există o imagine care spune aproape tot. Finala Champions League din 2003. Milan – Juventus. Meciul intrase în acea zonă în care fiecare pas doare și fiecare greșeală poate deveni eternă. La un moment dat, o minge este respinsă. Gattuso pleacă. Din propriul careu. Aleargă. Și aleargă. Și continuă să alerge aproape 100 de metri după o fază care, pentru alții, putea părea deja pierdută. Nu înscrie. Nu oferă assist. Nu apare într-o statistică spectaculoasă. Dar aceea este, poate, cea mai bună fotografie a carierei lui. Gattuso nu promitea frumusețe. Promitea că nu renunță. Iar pentru cei care au iubit Milanul acelei perioade, tocmai asta îl făcea imposibil de ignorat.
Acum trebuie să stea pe cealaltă parte
Și tocmai aici începe dificultatea. Pentru că Italia nu știe să trateze fotbalul cu detașare. În Italia nu există prea multe „foste echipe”. Există orașe, culori, vestiare, trădări reale sau imaginare, prietenii care rezistă 20 de ani și certuri pe care oamenii încă le discută la cafea după două decenii.
Gattuso știe asta mai bine decât oricine. A iubit Milanul cu intensitatea cu care a jucat. Și tot cu aceeași intensitate s-a și certat. Cu Leonardo, lucrurile au explodat. Cu Ancelotti, ruptura a fost mult mai tăcută, dar tocmai de aceea poate mai dureroasă. Cu Maldini, relația a avut acea formă specifică marilor vestiare, cu respect enorm, personalități puternice și momente în care doi oameni care se înțeleg perfect pot ajunge la câțiva centimetri unul de fața celuilalt.
Îți amintești acel Milan – Juventus. Stam intră tare la Nedved. Gattuso apare imediat. Se aprinde. Maldini îl vede și vine să stingă focul. Doar că atunci când Maldini îl calma pe Gattuso, imaginea semăna foarte puțin cu una de meditație.
Ajung aproape nas în nas. Unul strigă. Celălalt răspunde. Și pentru câteva secunde ai senzația că două dintre cele mai puternice personalități ale Milanului urmează să rezolve situația într-un mod foarte italian. N-a fost o ceartă. Era doar intensitatea acelei echipe.
Pirlo, telefonul și vestiarul pe care nu-l mai poți recupera
Dar poate cele mai frumoase amintiri nu sunt trofeele. Sunt glumele. Andrea Pirlo, geniul calm, îi fura telefonul lui Gattuso și trimitea mesaje directorului sportiv Ariedo Braida în numele lui. Într-o perioadă în care Rino aștepta prelungirea contractului, Pirlo ajunsese practic să negocieze în locul lui.
E greu să-ți imaginezi astăzi două personalități mai diferite. Pirlo părea capabil să execute o lovitură liberă după ce tocmai terminase o partidă de șah. Gattuso arăta uneori ca și cum ar fi disputat finala Cupei Mondiale și la antrenamentul de marți dimineață. Și totuși, tocmai diferențele îi apropiau. Ambrosini. Nesta. Brocchi. Abbiati. Inzaghi. Un vestiar care astăzi pare aproape irepetabil. Pentru cei care am urmărit acea echipă, nu era nevoie de rețele sociale ca să simți că acolo exista ceva special. Se vedea. În felul în care se apărau. În felul în care se certau. În felul în care câștigau.
Există și răni în poveștile frumoase
Anii au trecut și relațiile s-au schimbat. Cu Carlo Ancelotti, omul sub comanda căruia Gattuso a trăit unele dintre cele mai mari seri ale carierei, lucrurile s-au răcit după episodul Napoli. Rino a venit în locul lui Carlo. N-a existat acea conversație care, probabil, ar fi trebuit să existe. Au urmat cuvinte, interpretări și o distanță pe care nici timpul n-a reușit s-o elimine complet.
Cu Leonardo, lucrurile au fost și mai puțin elegante. După titlul câștigat de Milan în 2011, în fața Interului antrenat atunci de brazilian, Gattuso a participat la o scandare pe care, probabil, astăzi nici el nu ar mai repeta-o. Au clarificat ulterior lucrurile. Sau măcar au încercat. Dar Gattuso n-a fost niciodată construit pentru relații călduțe. La el, totul a fost mereu ori foarte aproape de inimă, ori foarte departe de ea.
Și acum vine Milanul
Gattuso este acum pe banca cealaltă. Trebuie să pregătească modul în care să învingă echipa care l-a făcut mare. Să studieze slăbiciunile Milanului. Să găsească spațiile. Să identifice momentele în care poate lovi. Probabil va face toate acestea cu profesionalismul antrenorului. Dar undeva, foarte adânc, există inevitabil și jucătorul. Cel care a ridicat trofee în roșu și negru. Cel care a alergat până când plămânii îi cereau să se oprească și el mai făcea încă zece metri. Cel care a plecat de la Milan cu ochii umezi. Și poate tocmai asta este frumusețea crudă a fotbalului.
Îți oferă o casă. Apoi, într-o zi, îți cere să te întorci și să încerci să o învingi. Gattuso va încerca. N-ar ști să facă altfel. Pentru că dacă există un lucru pe care cei care l-au urmărit în acea epocă îl știu sigur, este că Rino n-a intrat niciodată pe teren ca să joace pe jumătate. Nici împotriva Juventusului. Nici într-o finală de Champions League. Și cu siguranță nici împotriva Milanului.
Dar dacă, înainte de primul fluier, privirea îi va rămâne pentru câteva secunde mai mult pe culorile rossonere, nimeni n-ar trebui să fie surprins.