Nu Craiova a pierdut cu Levski. A mai pierdut o dată fotbalul românesc.

Există seri în care o înfrângere aparține unei echipe. Și există seri în care o înfrângere aparține unui întreg sistem. Craiova a fost doar echipa aflată pe teren. Adevăratul învins a fost fotbalul românesc. Pentru că Levski Sofia nu ne-a surprins. Ne-a obligat, încă o dată, să ne privim în oglindă. Iar oglinda aceasta devine din ce în ce mai greu de suportat.

Ani la rând ne-am construit un univers paralel. Un loc în care suntem „lei”, „granzi”, „favoriți”, „forța regiunii”, „cluburi de tradiție”, „campionat puternic”.

Apoi vine Europa și în nouăzeci de minute, toate aceste etichete se topesc mai repede decât vopseaua de pe bannerele cu care ne fotografiem înainte de meci. Nu pentru că Europa ar fi devenit imposibil de atins, ci pentru că noi am rămas pe loc, în timp ce ceilalți au continuat să meargă. Poate cea mai valoroasă declarație a serii n-a venit de pe gazon.

Mihai Rotaru a spus simplu: „Acesta este nivelul nostru.”

Și, probabil pentru prima dată după mult timp, în fotbalul românesc s-a auzit un adevăr spus fără machiaj. Când i s-a vorbit despre investițiile de aproximativ cinci milioane de euro, catalogate drept „uriașe”, răspunsul a fost dezarmant prin sinceritate: „Depinde cu cine ne comparăm.”

Exact acesta este diagnosticul. Ne comparăm între noi și ajungem să credem că suntem mari. Europa ne compară cu ea și ne arată cât de departe suntem. Cu câteva zile înainte, Alex Chipciu spunea și el ceea ce mulți au preferat să ignore: „E clar că ei fac ceva foarte bine și noi nu.”

Două declarații. Două adevăruri. Aceeași concluzie. Și poate că nu este întâmplător. Astăzi vor intra pe teren FCSB, CFR Cluj și Universitatea Cluj. Le dorim tuturor să câștige. Nu pentru coeficient, nu pentru orgolii, ci pentru că fotbalul românesc are nevoie disperată de seri europene care să ne redea încrederea.

Dar trebuie să avem și curajul să recunoaștem că, în ultimii ani, nici celelalte reprezentante ale României nu au schimbat imaginea de ansamblu.

FCSB a avut dificultăți serioase în fața unor adversari care, cu două sau trei decenii în urmă, nici nu intrau în marile conversații ale fotbalului european.

CFR Cluj și Universitatea Cluj au întâlnit, la rândul lor, adversari care au demonstrat că diferențele dintre campionatele considerate cândva „mici” și cel românesc s-au redus dramatic.

Nu pentru că ei au făcut un pas uriaș, ci pentru că noi am făcut prea puțini. Și poate aici ar trebui să ne întoarcem la Mircea Lucescu. Nu la antrenor. La profesor.

Ani întregi a repetat că “nu poți avea o echipă națională mare fără cluburi mari” și că performanța se construiește prin muncă, organizare și continuitate, nu prin entuziasm de o săptămână.

Poate că asta ne lipsește cel mai mult. Nu talentul. Nu banii. Nu infrastructura, deși și acolo este mult de lucru. Ne lipsește obiceiul de a accepta adevărul înainte să căutăm vinovați. Fotbalul românesc nu mai are nevoie de încă o emisiune în care se dezbate, minute în șir, dacă un contact a fost de penalty sau dacă un cot a meritat galben ori roșu.

În Europa, nimeni nu îți acordă puncte pentru analiza fazelor la reluare. În Europa contează ritmul. Curajul. Intensitatea. Organizarea. Caracterul. Acolo nu câștigă echipa care vorbește mai frumos înainte de meci. Câștigă echipa care aleargă mai mult, gândește mai repede și greșește mai puțin.

Poate că a venit momentul să încetăm să ne mai considerăm ceea ce am fost. Și să începem să muncim pentru ceea ce vrem să devenim. Pentru că fotbalul nu are memorie sentimentală. Europa nu respectă trecutul. Respectă doar prezentul. Iar prezentul ne spune un lucru pe care îl auzim tot mai des și pe care nu mai avem voie să îl ignorăm: trebuie să ne trezim.