„Russo, fermecat de Paredes și ușurat de Cavani: Boca respiră fotbal mare, măcar pentru o seară”

Într-un Buenos Aires unde nemulțumirea e sport național, iar victoria ține de obicei doar până la prima greșeală de pase, Boca a reușit să ofere fanilor un lux rar: un meci liniștit, cu zâmbete și aplauze. Arena vibra, Banfield părea decor, iar Miguel Ángel Russo și-a permis luxul să exclame: „Por suerte lo tenemos en Boca”, referindu-se la Leandro Paredes, noul dirijor din orchestra xeneize.

Paredes, fotbalul pe care-l joci cu trabuc în mână

Dacă Merentiel și Cavani au fost autorii golurilor, adevăratul scenarist a fost Paredes. Omul joacă de parcă timpul îi aparține, pasele lui taie liniile de presiune ca lama briciului, iar adversarii par figuranți într-un documentar cu titlul „Cum să alergi mult și degeaba”.
Russo n-a avut cum să se abțină: „E alt nivel, simplu, rapid, are categoria aia care nu se predă la școală. Pentru mine, e unul dintre cei mai buni jucători pe care i-am antrenat vreodată”. În traducere liberă: fără Paredes, Boca ar fi tot un labirint de pase laterale și mingi lungi la întâmplare.

Cavani, între ridicol și răsuflarea de ușurare

Și totuși, știrea serii nu e doar Paredes, ci și revenirea lui Edinson Cavani la gol. Da, uruguayanul a marcat, după o eternitate de așteptare, un gol cu capul, dintr-un rebound banal. Dar în contextul Boca, un simplu „tap-in” poate fi echivalentul descoperirii apei calde.
Russo, diplomat și cu zâmbet de profesor indulgent, a pus-o frumos: „Aveam încredere că va veni momentul. Cavani muncește, e profesionist. Azi i-a intrat, mâine o să intre și mai multe”. Cu alte cuvinte: „Mulțumim, Doamne, că nu l-am adus doar ca să pozeze în afișele de marketing”.

Editorialul amar-ironic

Boca e un club care trăiește în permanentă telenovelă. Ieri fluierături, azi ovații, mâine cine știe? Paredes a adus rafinament, Cavani a adus alinare, iar Russo – calmul de bunic înțelept. Dar în spatele acestei seri perfecte rămâne realitatea: Boca e o echipă care trăiește din momente izolate și emoții scurte, nu dintr-un proiect solid. Și poate că tocmai asta e ironia: când în sfârșit câștigi clar, lumea vorbește mai mult despre cât timp va ține vraja decât despre victorie în sine.