Există o vorbă în politica americană, devenită chiar titlul unei cărți de succes: „Tot ce atinge Trump moare”.
Fotbalul american a simțit-o dureros, după o cădere pe cât de spectaculoasă, pe atât de simbolică. După ce Donald Trump s-a lăudat public cu intervenția sa în cazul Folarin Balogun, episodul nu a făcut decât să alimenteze și mai mult umilința suferită de Statele Unite, învinse cu 4-1 de Belgia.
Pe termen scurt, eliminarea clară a americanilor ar putea fi chiar un colac de salvare pentru FIFA. Dacă Balogun ar fi marcat golul victoriei pentru SUA, scandalul ar fi explodat și mai violent, iar Belgia ar fi avut toate motivele să ducă protestul mai departe.
Pe termen mediu și lung, însă, Gianni Infantino ar putea să fi deschis o cutie a Pandorei, una plină de probleme juridice, contestații și suspiciuni privind integritatea competiției.
FIFA a insistat că decizia privind anularea suspendării lui Balogun a aparținut unei comisii disciplinare „independente”. Dar problema reală nu este doar procedura. Problema este percepția, iar mulți se întreabă dacă această revizuire ar fi existat vreodată fără intervenția de la Casa Albă. Cu alte cuvinte, interferență politică. Iar precedentul este periculos. Dacă o suspendare poate fi contestată și întoarsă într-un asemenea context, de ce nu ar încerca și alte federații același lucru? Franța ar putea cere anularea unui cartonaș galben. Anglia ar putea contesta un roșu. Iar întrebarea pusă de Thomas Tuchel devine inevitabilă: „Unde se termină totul?”
Probabil nu la acest Mondial
Decizia FIFA ridică semne de întrebare asupra autorității arbitrilor și poate împinge fotbalul într-o zonă în care hotărârile de pe teren nu se mai închid la fluierul final, ci ajung în birouri, comisii sau chiar tribunale.
Pentru Infantino, totul este cu atât mai complicat cu cât, până la acest episod, pariul său părea să funcționeze. Fotbalul fusese spectaculos, criticile legate de organizare trecuseră pe plan secund, iar echipa Statelor Unite devenise una dintre poveștile simpatice ale turneului. Apoi a venit cazul Balogun. Și, odată cu el, senzația că FIFA s-a întors exact în zona pe care încerca să o evite: politică, influență, opacitate și criză de credibilitate.
În fotbal, suporterul obișnuit poate ignora multe lucruri, politica internă a FIFA, calculele de putere, relațiile dintre președinți și gazde. Dar când toate acestea ating terenul, cartonașele, suspendările și rezultatul sportiv, reacția devine imediată.
De aici apare și ideea de „trumpificare” a FIFA, o instituție tot mai obișnuită să funcționeze după voința liderului, într-o lume în care regulile par negociabile dacă presiunea este suficient de mare.
Ironia este că intervenția lui Trump, facilitată de apropierea lui Infantino, nu a ajutat Statele Unite. Dimpotrivă, a părut să mobilizeze Belgia, să tensioneze competiția și să ofere americanilor un context pe care nu l-au putut gestiona. SUA au plecat acasă. Belgia merge mai departe. Dar problema rămâne. Pentru că acest episod nu pare o simplă excepție. Pare un avertisment. Iar dacă FIFA nu înțelege rapid gravitatea precedentului creat, efectele pot depăși cu mult acest Mondial deja pătat de suspiciuni.
