Uneori, o carieră se termină atunci când sportivul își pune echipamentul în dulap. Alteori, abia atunci începe partea cea mai importantă a poveștii. Ana Pascu a urcat de două ori pe podiumul olimpic pentru România, a devenit campioană mondială și a participat la cinci ediții ale Jocurilor Olimpice. Dar după ce a lăsat floreta jos, a continuat aproape patru decenii să lupte pentru sportul căruia îi dăruise tinerețea. Pe 22 septembrie s-ar fi împlinit 82 de ani de la nașterea uneia dintre marile doamne ale sportului românesc.
Ana Pascu. Cinci Olimpiade într-o singură viață
S-a născut pe 22 septembrie 1944, la București și a descoperit scrima la numai 13 ani. Avea să rămână lângă ea aproape toată viața. Ana Pascu a reprezentat România timp de 16 ani, a participat la 12 ediții ale Campionatelor Mondiale și la nu mai puțin de cinci ediții ale Jocurilor Olimpice: Roma 1960, Tokyo 1964, Mexico City 1968, München 1972 și Montreal 1976.
Cinci Olimpiade. Doar această cifră spune ceva despre longevitatea unei sportive care a traversat generații fără să dispară din elita mondială. La Mexico City 1968, Ana Pascu a cucerit bronzul olimpic cu echipa feminină de floretă a României, alături de Ileana Gyulai, Olga Szabo-Orban, Ecaterina Stahl și Maria Vicol. Patru ani mai târziu, la München 1972, România urca din nou pe podium, iar Ana Pascu primea a doua medalie olimpică de bronz a carierei. Federația Română de Scrimă confirmă ambele rezultate. Între cele două Olimpiade exista deja și un titlu mondial pe echipe, cucerit în 1969.
Palmaresul mondial avea să devină impresionant: aur, două medalii de argint și șase de bronz, dintre care una individuală. La nivel de club, cu Steaua, a câștigat de trei ori consecutiv Cupa Campionilor Europeni. Ar fi fost suficient pentru o carieră uriașă. Pentru Ana Pascu însă, era doar prima parte.
A lăsat floreta, dar nu și sportul
După retragere, Ana Pascu nu s-a îndepărtat de sala de scrimă. A devenit profesor-antrenor, apoi, în 1982, a intrat în Federația Română de Scrimă. A fost secretar general, iar din 1994 președinte executiv. A rămas la conducerea federației până în 2013, când i-a predat ștafeta lui Mihai Covaliu.
Între timp, influența ei depășise granițele României. A devenit membră a Comitetului Executiv al Federației Internaționale de Scrimă, iar între 2004 și 2021 a fost vicepreședinte al FIE. A fost, de asemenea, vicepreședinte al Comitetului Olimpic și Sportiv Român. În 2016, COSR i-a acordat Colanul de Aur, cea mai înaltă distincție a olimpismului românesc. Ana Pascu s-a stins pe 6 aprilie 2022, la 77 de ani. Federația Română de Scrimă avea să scrie atunci despre omul pentru care echipa a însemnat totul și despre moștenirea lăsată generațiilor următoare. Poate că aceasta este, de fapt, medalia ei care nu apare în niciun palmares.
Sportivii care au venit după ea.
Gheorghe Enache. Dintr-o vreme în care tirul românesc se lupta cu lumea
Tot pe 22 septembrie, în 1934, se năștea la București Gheorghe Enache. Marți se împlinesc 92 de ani de la nașterea sa. Enache a reprezentat România la două ediții ale Jocurilor Olimpice, Roma 1960 și Tokyo 1964, în proba de talere. Dar performanțele sale internaționale nu s-au oprit aici.
A cucerit bronz mondial cu echipa în 1958, iar la Campionatele Mondiale din 1966 a obținut două medalii de argint, una individuală la trap și alta cu echipa României. Este unul dintre acele nume aproape dispărute din memoria sportului de astăzi. Și tocmai de aceea merită readus aici. Pentru că înainte ca tirul românesc să devină o fotografie îngălbenită în arhive, au existat oameni care se luptau pentru medalii mondiale cu tricolorul pe piept.
Marian Valentin Tănase, 29 de ani. Sprintul continuă
Iar 22 septembrie ne aduce și în prezent. Marian Valentin Tănase, născut pe 22 septembrie 1997, împlinește 29 de ani. Este unul dintre sprinterii importanți ai atletismului românesc din ultimii ani. World Athletics îi consemnează opt titluri naționale, participări internaționale și un record personal oficial de 10,32 secunde la 100 m, în timp ce în 2023 a alergat 10,19 cu vânt peste limita regulamentară. În 2024 a devenit din nou campion național la 100 m. Poate că distanța dintre scrima Anei Pascu din anii ’60 și sprintul lui Tănase din 2026 pare enormă. În realitate, îi desparte doar timpul. Îi unește România.
Mai puțină bârfă. Mai multe povești despre sport.
O floretistă cu cinci Olimpiade și două medalii olimpice. Un trăgător care câștiga medalii mondiale într-o generație pe care aproape am uitat-o. Un sprinter care încă își scrie povestea. Trei sportivi. Trei epoci. Sportul românesc nu începe cu rezultatul de aseară și nu se termină cu știrea de mâine. Este făcut din oameni care au câștigat, au pierdut, au revenit și, uneori, după ce nu au mai putut concura, au rămas să construiască pentru ceilalți.
Ana Pascu a făcut exact asta. A lăsat floreta jos. Dar, într-un fel, n-a încetat niciodată să lupte pentru sportul românesc.
Mai puțină bârfă. Mai puțin zgomot. Mai multe povești despre sport. Pentru că medaliile rămân în vitrine. Oamenii care construiesc ceea ce vine după ele rămân în istorie.
