Pe 5 noiembrie, Mihai Covaliu împlinește 49 de ani, Ion Pârcălab 85, iar Vasile Măstăcan 58. Este și ziua în care, în urmă cu un an, fotbalul românesc îl pierdea pe Emeric Ienei, antrenorul care a transformat visul european al Stelei în realitate. O zi care reunește campioni olimpici, fotbaliști de legendă și oameni care au continuat să construiască performanță mult după încheierea propriei cariere.
Emeric Ienei. Omul care a făcut din liniște o formă de autoritate
La un an de la dispariția lui Emeric Ienei, fotbalul românesc păstrează imaginea unui antrenor care nu avea nevoie să ridice vocea pentru a fi ascultat.
La Sevilla, în seara de 7 mai 1986, Steaua București câștiga Cupa Campionilor Europeni în fața Barcelonei. Patru penaltyuri apărate de Helmuth Duckadam au intrat în istorie, dar în spatele acelui moment extraordinar se afla o echipă construită cu răbdare, disciplină și încredere.
Ienei nu a fost antrenorul gesturilor teatrale. A preferat dialogul, echilibrul și respectul pentru personalitatea jucătorilor. Știa să gestioneze un vestiar în care talentul și orgoliile trebuiau să lucreze în aceeași direcție.
Succesul de la Sevilla nu a rămas singurul său reper. În 1990, a readus România la un Campionat Mondial după două decenii de absență. Zece ani mai târziu, la EURO 2000, naționala condusă de el a învins Anglia cu 3-2 și a ajuns în sferturile de finală.
A fost antrenorul unor generații diferite, într-un fotbal care se schimba continuu. Și totuși, principiile sale au rămas aceleași: competență, calm și încredere în oameni.
Emeric Ienei s-a stins din viață la 5 noiembrie 2025, la vârsta de 88 de ani. La un an de atunci, poate că cea mai importantă moștenire a sa nu este doar trofeul european din vitrina Stelei, ci demonstrația că autoritatea autentică nu are nevoie de spectacol.
Mihai Covaliu. Campionul care a învățat să câștige și prin ceilalți
Sydney, 2000. Mihai Covaliu cucerea aurul olimpic la sabie individual, aducând României una dintre marile victorii ale scrimei sale.
Născut la Brașov, la 5 noiembrie 1977, Covaliu împlinește astăzi 49 de ani. În 2005 devenea campion mondial la Leipzig, în 2006 câștiga titlul european la Izmir, iar la Beijing, în 2008, obținea bronzul olimpic. Pentru un sportiv obișnuit să decidă singur fiecare tușă, retragerea putea însemna încheierea unui capitol strălucit.
Covaliu a ales însă să rămână lângă planșă. Ca antrenor al lotului masculin de sabie, a condus România spre medalia de argint la Jocurile Olimpice de la Londra, în 2012. Performanța a avut o semnificație aparte: fostul campion reușea să transmită unei noi generații experiența acumulată în competițiile sale.
Au urmat conducerea Federației Române de Scrimă și, din 2016, președinția Comitetului Olimpic și Sportiv Român. Drumul de la sportiv la antrenor și apoi la conducător presupune responsabilități diferite. Rezultatele nu mai depind exclusiv de propria pregătire, ci de capacitatea de a crea condiții pentru performanța altora. La 49 de ani, Mihai Covaliu reprezintă una dintre acele biografii în care medaliile câștigate sunt doar prima parte a poveștii.
Ion Pârcălab. „Săgeata Carpaților” și fotbalul unei alte epoci
Cu mult înainte ca viteza să fie măsurată prin sisteme sofisticate de monitorizare, Ion Pârcălab transforma sprintul pe banda terenului într-o armă ofensivă.
Născut la 5 noiembrie 1941, fostul fotbalist împlinește 85 de ani. Supranumit „Săgeata Carpaților”, Pârcălab a fost unul dintre jucătorii importanți ai lui Dinamo București în anii ’60, contribuind la cucerirea a patru titluri consecutive de campion, între 1962 și 1965.
Extremă rapidă, cu un joc direct și centrări precise, a reprezentat România inclusiv la Jocurile Olimpice de la Tokyo, în 1964. În 1970, a ajuns în Franța, la Nîmes Olympique, într-o perioadă în care transferurile fotbaliștilor români în Occident erau mult mai rare decât astăzi.
Povestea lui Pârcălab vorbește despre o generație care și-a construit reputația prin talent și rezultate, într-un fotbal cu mai puține resurse, dar cu personalități puternice.
Vasile Măstăcan și Larion Serghei. Medaliile celor care au împărțit aceeași barcă
În canotaj și kaiac, performanța individuală nu poate fi separată de cea a coechipierilor.
Vasile Măstăcan, născut la 5 noiembrie 1968, împlinește 58 de ani. A câștigat argintul olimpic la Barcelona, în 1992, cu echipajul masculin de opt rame cu cârmaci al României. A continuat să participe la Jocurile Olimpice, ocupând locul cinci la Atlanta 1996 și locul șase la Sydney 2000. După încheierea carierei competiționale, a rămas în sport ca antrenor. Tot astăzi se împlinesc șapte ani de la dispariția lui Larion Serghei, medaliat cu bronz la Jocurile Olimpice de la Montréal, în 1976, alături de Policarp Malîhin, în proba de kaiac dublu pe 500 de metri.
Cu un an înainte, cei doi obținuseră două medalii mondiale, argint la 1.000 de metri și bronz la 500 de metri. Sunt două povești din generații diferite, unite de aceeași realitate: în sporturile nautice de echipaj, sincronizarea și încrederea reciprocă pot face diferența dintre un rezultat bun și o medalie olimpică.
Eliud Kipchoge. Dincolo de limita celor două ore
Pe plan internațional, ziua de 5 noiembrie marchează aniversarea unuia dintre cei mai importanți maratoniști ai tuturor timpurilor. Kenyanul Eliud Kipchoge împlinește 42 de ani. Dublu campion olimpic la maraton, în 2016 și 2021, Kipchoge a stabilit în 2022 un record mondial de 2 ore, un minut și 9 secunde.
În 2019, la Viena, a parcurs distanța maratonului în mai puțin de două ore, într-un eveniment organizat în condiții speciale, rezultat care nu putea fi omologat ca record mondial. Dincolo de cronometru, cariera sa a devenit o demonstrație despre disciplină, consecvență și capacitatea de a rămâne competitiv de-a lungul anilor.
De la Sevilla la Sydney, de la terenurile de fotbal ale anilor ’60 la apele pe care România a câștigat medalii olimpice, poveștile zilei de 5 noiembrie au un numitor comun.
Performanța nu se termină odată cu ultimul meci, ultima tușă sau ultima cursă. Uneori continuă prin generațiile pregătite, prin echipele construite și prin amintirea unor oameni care au făcut din sport mai mult decât o competiție.
Mai puțină bârfă. Mai multe povești despre sport.
