Există meciuri pe care le aștepți pentru clasament. Există meciuri pe care le aștepți pentru fotbal. Și, foarte rar, există partide care vin spre tine încărcate cu atât de multă memorie încât, înainte să te întrebi cine va marca sau cine va câștiga, îți apar în față oameni, tribune și vremuri care nu mai sunt.
Corvinul – Dinamo este unul dintre acele meciuri. Pentru Hunedoara, povestea începe inevitabil cu un nume. Michael Klein. Mișa.
Sunt fotbaliști care au jucat pentru un club și sunt fotbaliști care, după ani, nu mai pot fi despărțiți de el. Klein aparține celei de-a doua categorii. A fost căpitanul unei generații extraordinare și imaginea unui Corvinul care, în anii ’80, nu cerea voie nimănui să viseze. O echipă plecată dintr-un oraș al furnalelor și ajunsă să joace în Europa, într-o perioadă în care zeci de mii de oameni veneau la stadion pentru a-i vedea pe ai lor.
Multă vreme, stadionul Hunedoarei i-a purtat numele. Astăzi nu îl mai poartă oficial. Dar sunt lucruri pe care o hotărâre administrativă le poate schimba pe o firmă și mult mai greu în memoria unui oraș. Pentru mulți hunedoreni, stadionul continuă să fie legat sufletește de Mișa Klein. Poate pentru că anumite nume nu mai aparțin doar unei arene. Aparțin locului. Aparțin oamenilor. Aparțin copilăriei celor care mergeau la meci ținuți de mână de părinți și astăzi își duc, la rândul lor, copiii după Corvinul. Mișa nu este doar unul dintre marii fotbaliști ai Hunedoarei. Este o bucată din Hunedoara. Iar lângă Klein apare inevitabil un alt nume. Mircea Lucescu.
Dacă Mișa se identifică înainte de toate cu Corvinul, povestea lui Lucescu aparține mai multor lumi. Dinamo ocupă un loc uriaș în ea. Acolo a fost jucător, căpitan, antrenor și constructor al unei generații memorabile. Dar dacă Dinamo i-a oferit o bună parte din identitatea sa de fotbalist, Hunedoara i-a oferit începutul identității de antrenor. A ajuns la Corvinul în 1977, a fost antrenor-jucător și aici a început să modeleze una dintre cele mai frumoase echipe provinciale din istoria fotbalului românesc.
Klein. Romulus Gabor. Ioan Andone. Ioan Petcu. Mircea Rednic. Florea Văetuș și regretatul Dorin Nicșa. Mai târziu, alte generații aveau să ducă mai departe tradiția: Dorin Mateuț, Ovidiu Hanganu, Bogdan Lobonț.
Corvinul avea să termine pe locul 3 în 1982 și să ajungă în Cupa UEFA. Acolo, lângă furnale, tânărul Mircea Lucescu a început să devină peste ani Il Luce. Poate de aceea meciul de astăzi are ceva ce clasamentul nu poate cuprinde. Este o partidă pe care regretatul Mircea Lucescu și-ar fi dorit, probabil, enorm să o vadă. Nu va fi în tribună. Mișa nu este nici el acolo. Dar fotbalul ne permite uneori să fim sentimentali fără să ne cerem scuze.
Așa că, pentru o seară, ni-i putem imagina undeva deasupra Aradului. Mircea Lucescu și Michael Klein, din nou la același meci. Poate vorbesc despre fotbal. Poate despre Hunedoara de atunci și Hunedoara de acum.
Poate despre generația aceea care făcea un oraș întreg să-și potrivească viața după ora partidei. Și poate că Mișa îi va spune simplu: „Uite, nea Mircea. Ai mei s-au întors.”
Din fotografiile vechi, direct într-un meci de lider
Numai că trecutul nu poate intra pe teren. Astăzi trebuie să joace cei de acum. Și tocmai aici Corvinul – Dinamo devine la fel de interesant în prezent precum este de seducător în amintiri. Dinamo merge la Arad din postura de lider al SuperLigii. După ani în care clubul a trecut prin aproape toate stările posibile, roș-albii privesc din nou campionatul din poziția pe care propria istorie a făcut-o cândva obișnuită.
Corvinul este, în schimb, una dintre surprizele plăcute ale începutului de sezon. A fost privită de unii drept Cenușăreasa primei ligi. Numai că echipa lui Maxim pare prea ocupată să joace fotbal pentru a mai respecta scenariul care îi fusese rezervat. Hunedorenii sunt neînvinși în cele trei meciuri considerate pe teren propriu: 3-0 cu Csikszereda, 3-0 cu CFR Cluj și 1-1 cu Sepsi.
Dinamo vine după victoria cu Rapid și are cei mai mulți marcatori diferiți ai campionatului după primele șase etape, nouă. Corvinul are șapte. Și mai există ceva care promite spectacol. Amândurora le place să joace. Nu par două echipe pregătite să petreacă 90 de minute întrebându-se cine va avea primul curaj să treacă centrul terenului.
Dinamo aduce influența școlii portugheze de antrenorat, cu atenția pentru poziționare, spații, construcție și organizare. În fața ei este Florin Maxim. Un reprezentant al unei generații românești noi de antrenori, crescut odată cu proiectul Corvinului, nu venit să administreze ceva construit de alții.
Maxim a vorbit deja despre play-off. Pentru o nou-promovată poate părea un obiectiv curajos. Dar ambiția, spre deosebire de puncte, nu este limitată prin regulament. Astăzi vom afla ceva mai mult despre cât de sus poate privi această Corvinul.
„Fiecare cu rolul lui”
La conferința de presă dinaintea partidei, Florin Maxim a folosit o formulare simplă: „Fiecare cu rolul lui.”
Privită din afara clubului, fără nevoia de a transforma fiecare nuanță într-o tabără, ideea este una cât se poate de firească. Într-un club sănătos, rolurile trebuie să fie clare. Antrenorul are responsabilitatea deciziei sportive. El vede antrenamentele, starea jucătorilor, detaliile tactice și lucrurile care nu ajung niciodată complet în tribună.
Jucătorii au obligația de a pune în teren ceea ce li se cere. Conducerea trebuie să ofere stabilitate și direcție. Iar suporterii au propriul lor loc în această ecuație. Un loc diferit, dar nicidecum mai puțin important.
Probabil că aici apare și frumusețea, dar uneori și dificultatea fotbalului, fiindcă toți privesc aceeași echipă, dar o privesc din unghiuri diferite. Antrenorul vede procesul. Suporterul vede meciul. Antrenorul știe ce s-a lucrat toată săptămâna. Suporterul trăiește cele 90 de minute și judecă firesc prin ceea ce vede. Niciuna dintre perspective nu trebuie transformată automat într-o confruntare. Din contră. Ele pot exista foarte bine una lângă alta. Pentru că suporterul are, poate, cel mai aparte rol dintre toate. Nu apare într-o organigramă. Nu semnează un contract. Nu primește salariu și, de cele mai multe ori, nici nu își amintește exact momentul în care a ales echipa. Uneori te naști cu ea în suflet.
O primești de la tată, de la bunic, de la primul meci văzut din tribună, de la un tricou sau de la un gol pe care, copil fiind, îl transformi fără să știi într-o amintire pentru toată viața. De acolo începe un tip de apartenență care funcționează după alte reguli decât restul fotbalului.
Fotbalistul poate fi transferat. Antrenorul poate pleca. Conducătorii se schimbă. Chiar și generațiile trec. Suporterului, însă, nimeni nu-i poate rezilia legătura cu echipa lui. Și aici apare particularitatea rolului său. Nu este plătit ca să fie acolo. El își plătește locul din stadion. De aceea, suporterul va avea întotdeauna și o opinie. Uneori corectă. Alteori influențată de emoție. Exact cum se întâmplă în orice relație în care există atașament adevărat. Important este poate ca opinia lui să nu fie confundată cu dorința de a lua locul cuiva, așa cum nici deciziile antrenorului nu trebuie privite ca o încercare de a reduce importanța tribunei.
Sunt două poziții diferite. Dar nu sunt poziții adverse. Din afară, poate acesta este lucrul cel mai ușor de observat: antrenorul și suporterul nu concurează pentru același rol. Unul încearcă să construiască echipa din interior. Celălalt o ține vie din exterior. Și poate că exact aici expresia „fiecare cu rolul lui” capătă sensul cel mai frumos. Nu ca o delimitare, ci ca o completare. Pentru că un club puternic nu are nevoie ca una dintre părți să o învingă pe cealaltă. Are nevoie ca amândouă să privească, chiar dacă din locuri diferite, în aceeași direcție.
Hunedoara s-a pus în mișcare spre Arad
Mii de hunedoreni vor lua drumul Aradului pentru primul mare examen al Corvinului în această SuperLigă. Pe rețelele sociale, deplasarea a început deja. Mașini pregătite. Fulare scoase din dulap. Grupuri care stabilesc ore și puncte de întâlnire. Prieteni care întreabă dacă mai este un loc liber. Pentru asemenea partide, drumul face și el parte din meci.
Dinamo va merge, la rândul ei, cu o susținere importantă. Cu o zi înaintea partidei, suporterii dinamoviști cumpăraseră deja peste 500 de bilete pentru sectorul destinat oaspeților, iar prezența roș-albă din stadion va fi aproape sigur mai numeroasă. Celor veniți din București li se vor alătura dinamoviști din vestul țării.
În cealaltă parte va fi Peluza Nord Hunedoara și alături de ea, prietenii de la UTA. Etapa trecută, cele două galerii au oferit una dintre imaginile frumoase ale începutului de sezon: două grupuri, două identități, două culori și același sector. Fără ca vreuna dintre ele să trebuiască să renunțe la ceea ce este.
Poate că și acesta este un mic răspuns pe care fotbalul îl poate da din când în când. Poți fi alături de cineva fără să trebuiască să devii ca el. Aradul se pregătește astfel pentru atmosferă de meci mare.
La 21:30, pe „Francisc Neuman”, se întâlnesc liderul și una dintre surprizele campionatului.
Dinamo vrea să confirme că revenirea în frunte nu este o întâmplare. Corvinul vrea să vadă dacă visul poate fi împins încă puțin mai departe. Cele două cluburi se întâlnesc din nou în principala competiție internă după o absență uriașă. Au existat 34 de confruntări în primul eșalon: cinci victorii ale Corvinului, 21 pentru Dinamo și opt egaluri. Ultima? 21 iunie 1992. Dinamo – Corvinul 5-1. Au trecut 34 de ani. Destul cât un copil care atunci era dus de mână la stadion să vină astăzi la meci împreună cu propriul copil.
Și dacă fotbalul ar avea puțină memorie…
Unei asemenea seri i s-ar potrivi și un gest înaintea primului fluier. Nu știm dacă se va întâmpla. Dar ar fi frumos. Cineva dintre cei care leagă trecutul de prezent să meargă până la centrul terenului și să dea lovitura simbolică de începere. Hunedoara ar avea de unde alege.
Florea Văetuș.
Unul dintre atacanții emblematici ai Corvinului, un fotbalist care a cunoscut și tricoul lui Dinamo și care poate traversa simbolic distanța dintre cele două cluburi fără să fie străin în niciuna dintre povești.
Ioan Andone.
Plecat spre fotbalul mare din extraordinara echipă a Corvinului și devenit apoi unul dintre oamenii importanți ai istoriei dinamoviste.
Mircea Rednic.
Un alt copil al acelei Hunedoare fotbalistice, ajuns mai târziu jucător și antrenor important pentru Dinamo.
Dorin Mateuț.
Talent crescut la Corvinul, plecat la Dinamo și ajuns până la Gheata de Aur a Europei.
Bogdan Lobonț.
Copil al Hunedoarei, crescut cu stadionul aproape, care avea să devină unul dintre marii portari ai fotbalului românesc.
Și poate încă un nume. Unul despre care fotbalul românesc vorbește mult prea rar.
Ovidiu Hanganu.
Atacant pur-sânge. Un număr 9 din vremurile în care explicația fișei postului putea fi foarte simplă: golul.
În sezonul 1990-1991, Hanganu a marcat 24 de goluri în 30 de meciuri pentru Corvinul și a devenit golgheterul României. Avea numai 21 de ani. A fost apoi internațional, a jucat pentru Dinamo și a plecat în străinătate. Un atacant pe care timpul l-a împins nedrept de mult în spatele altor nume, deși performanța lui rămâne una dintre paginile importante ale fotbalului hunedorean.
Văetuș. Andone. Rednic. Mateuț. Lobonț. Hanganu. Nu trebuie ales unul împotriva celuilalt. Este doar un exercițiu de memorie. Pentru că actuala Corvinul nu a apărut din nimic. Înaintea celor de astăzi au fost oameni care au purtat tricoul, au umplut stadionul, au făcut un oraș să viseze și au dus numele Hunedoarei în fotbalul mare.
Ar fi suficient ca unul dintre ei să așeze mingea la centru. O atingere. Un aplauz. Apoi să se retragă. De acolo înainte, povestea le-ar aparține celor de astăzi. Iar undeva, poate că Mișa ar privi spre stadionul din Arad și ar recunoaște din nou zgomotul acela vechi al cântecelor hunedorene. Lângă el, Mircea Lucescu ar ști foarte bine de unde vine.
Oamenii pleacă. Generațiile se schimbă. Rolurile, cum bine spunea Florin Maxim, sunt ale fiecăruia. Dar echipele rămân. Iar cei care le iubesc au privilegiul de a rămâne odată cu ele.
