Editorial
După Messi, Argentina intră în necunoscut. Brazilia l-a pierdut pe Pelé, România pe Hagi: cât durează să înlocuiești o generație?
Retragerea lui Lionel Messi deschide pentru Argentina o perioadă pe care marile naționale au cunoscut-o aproape inevitabil atunci când au pierdut omul în jurul căruia s-a construit o generație. Brazilia a avut nevoie de 24 de ani pentru a reveni pe tronul mondial după Pelé, iar Argentina a așteptat 36 de ani între titlul lui Maradona din 1986 și triumful din Qatar. Pentru cititorul român există însă o paralelă mult mai apropiată, dispariția Generației de Aur și retragerea lui Gheorghe Hagi, într-un moment în care România ajunsese până pe locul 3 în clasamentul mondial FIFA. Lecția pare aceeași, după un fotbalist irepetabil, soluția nu este să cauți copia lui, ci să construiești următoarea echipă.
Există fotbaliști care părăsesc o națională și există fotbaliști după care începe o altă epocă. Pelé. Maradona. Hagi. Acum, Messi. Comparațiile valorice trebuie păstrate în limite firești. Nu despre asta este vorba. Messi, Maradona, Pelé și Hagi au avut cariere, contexte și performanțe diferite. Numitorul comun este altul, golul lăsat în urma unui jucător care a devenit simbolul unei întregi generații. Iar istoria arată că asemenea goluri pot dura mult.
Brazilia a așteptat 24 de ani după Pelé
Brazilia a trăit era post-Pelé timp de aproape un sfert de secol. Din 1970, anul ultimului titlu mondial al marelui număr 10, până la triumful din Statele Unite, în 1994, au trecut 24 de ani. Au existat între timp echipe splendide. Brazilia lui Telê Santana din 1982 a rămas una dintre marile referințe estetice ale fotbalului mondial, chiar dacă turneul s-a încheiat fără trofeu.
Frumusețea jocului nu a fost suficientă pentru a închide așteptarea. Brazilia a avut nevoie de o altă generație, de o altă construcție și, în cele din urmă, de o altă identitate câștigătoare.
Argentina a trăit 36 de ani sub umbra lui Maradona
În Argentina, perioada post-Maradona a fost și mai lungă dacă reperul rămâne titlul mondial. De la Mexic 1986 la Qatar 2022 au trecut 36 de ani. Între cele două momente au existat finala din Italia 1990, apoi cea din Brazilia 2014 și numeroase generații cu fotbaliști excepționali. Dar a treia stea întârzia să apară.
Dacă socotim perioada de la ultimul Mondial al lui Diego, Statele Unite 1994, până la triumful lui Messi și al Argentinei lui Scaloni, vorbim tot despre 28 de ani. Messi venise însă mult mai devreme. Problema Argentinei nu a fost absența unui fenomen. Îl avea deja. Problema a fost că a avut nevoie de ani pentru a înțelege cum să construiască în jurul lui fără să-i ceară să facă totul singur.
Messi a fost încărcat prea devreme cu toată Argentina
Ani la rând, lui Messi i s-a cerut aproape imposibilul. Să fie căpitan. Lider. Creator. Marcator. Omul ultimului pas. Omul ultimei execuții și undeva în fundal, să fie și noul Maradona.
La Barcelona, lucrurile funcționaseră diferit. Xavi și Iniesta conduceau jocul, îi ofereau structura și libertatea de care Messi avea nevoie pentru a deveni devastator.
La națională, o bună perioadă, responsabilitatea părea inversată, iar echipa îl aștepta pe Messi să rezolve ceea ce echipa nu reușea să construiască. Aici apare rolul fundamental al lui Lionel Scaloni.
Scaloni a construit pentru Messi fără să depindă doar de Messi
Poate cea mai importantă schimbare produsă de actualul selecționer argentinian a fost tocmai aceasta. Argentina a devenit o echipă construită pentru a pune în valoare geniul lui Messi, dar fără să mai fie o echipă incapabilă să respire atunci când Leo nu inventa ceva.
Lo Celso, Paredes, De Paul, Lautaro Martínez, continuitatea lui Di María, iar apoi Mac Allister, Enzo Fernández și Julián Álvarez au împărțit responsabilitatea.
Messi nu a mai trebuit să fie totul și s-a produs un paradox extraordinar, iar în momentul în care Argentina i-a luat o parte din povară de pe umeri, Messi a devenit liderul total pe care țara îl așteptase atât de mult. Primele semne apăruseră încă din Copa América 2019. Maracanã a adus eliberarea. Qatarul a adus consacrarea.
Pekerman, o punte între două epoci
În lunga perioadă dintre Maradona și succesul generației Messi, Argentina a avut și momente în care părea foarte aproape de formula potrivită.
Mondialul din Germania, din 2006, rămâne unul dintre ele. Naționala lui José Pekerman a jucat un fotbal de nivel foarte înalt și a fost eliminată de Germania la loviturile de departajare. Retragerea lui Riquelme și decizia de a nu-l introduce pe tânărul Messi au rămas două dintre marile controverse ale acelui meci.
Dincolo de ele, influența lui Pekerman asupra fotbalului argentinian a fost profundă. Iar firul acelei școli poate fi găsit, într-o anumită măsură, și în actualul staff: Lionel Scaloni, Pablo Aimar, Walter Samuel și Roberto Ayala. Ei sunt oamenii care au închis, în cele din urmă, trauma erei post-Maradona. Acum le revine provocarea de a împiedica apariția uneia asemănătoare după Messi.
România știe foarte bine ce înseamnă dispariția unei generații
Pentru noi, românii, povestea nu este deloc străină. La un alt nivel al performanțelor și într-un alt context, România a cunoscut propria despărțire de fotbalistul care simboliza o generație, Gheorghe Hagi.
Iar dimensiunea acelei echipe este uneori uitată. România a ajuns în 1997 pe locul 3 în clasamentul mondial FIFA, cea mai înaltă poziție atinsă vreodată de echipa națională. Nu era doar o echipă care produsese un Mondial memorabil în Statele Unite. Era o națională ajunsă între cele mai puternice ale lumii și evident, nu era doar România lui Hagi.
În jurul lui se aflau Gică Popescu, Dan Petrescu, Miodrag Belodedici, Ioan Ovidiu Sabău, Dorinel Munteanu, Ilie Dumitrescu, Florin Răducioiu, Adrian Ilie, Bogdan Stelea, Florin Prunea și ceilalți oameni ai unei generații pentru care participarea la turneele finale devenise aproape o normalitate. Hagi era însă reperul. Numărul 10. Omul prin care o țară își recunoștea echipa.
După Hagi, România nu a pierdut doar un jucător
Aici paralela cu Argentina devine cu adevărat interesantă. Când Hagi și Generația de Aur au ieșit treptat din scenă, România nu a pierdut doar cel mai important jucător al său. A pierdut un ecosistem.
A pierdut experiență, personalitate, obișnuința marilor meciuri și continuitatea unei culturi a performanței. De la o echipă care ajunsese a treia în ierarhia FIFA, România a intrat treptat într-o perioadă în care calificarea la marile turnee nu mai reprezenta firescul, ci devenea obiectivul.
Iar ani la rând a revenit aproape obsesiv aceeași întrebare: Cine va fi noul Hagi? Probabil că întrebarea însăși era greșită. Pentru că nu trebuia găsit un alt Hagi. Trebuia construită următoarea Românie.
Argentina trebuie să evite aceeași capcană
Exact aceasta este marea provocare care începe acum pentru campioana mondială. Cine este următorul Messi? Poate nimeni. Poate că un alt Messi nu va apărea peste cinci, zece sau douăzeci de ani. Și nici nu trebuie. De Paul nu trebuie să devină Messi. Mac Allister nu trebuie să devină Messi. Enzo Fernández, Julián Álvarez sau Lautaro Martínez nu trebuie să devină Messi.
Trebuie doar să păstreze mecanismul care a făcut Argentina capabilă să câștige împreună cu Messi, nu exclusiv datorită lui. Aici continuitatea lui Scaloni devine esențială.
Messi pleacă. Ideea poate rămâne
După Menotti, Argentina a schimbat radical direcția prin venirea lui Bilardo, dincolo de succesul pe care acesta l-a obținut. Ulterior au existat schimbări de stil, proiecte începute și abandonate, căutări și reconstrucții. Proiectul lui Pekerman a reprezentat unul dintre puținele momente de continuitate profundă.
Astăzi, Argentina are din nou o asemenea șansă. Messi pleacă, dar structura poate rămâne. Scaloni poate rămâne. Aimar, Samuel și Ayala pot rămâne. Jucătorii care au crescut în cultura acestei echipe pot transmite mai departe ceea ce au învățat. Iar acesta poate fi cel mai mare avantaj al Argentinei față de alte perioade de tranziție. Nu trebuie să înceapă de la zero.
După un geniu, nu cauți alt geniu. Construiești o echipă
Brazilia a trebuit să învețe să trăiască fără Pelé. Argentina a avut nevoie de decenii pentru a închide epoca de după Maradona. România a descoperit cât de lungă poate deveni umbra lui Hagi și a unei generații care ajunsese până pe locul 3 mondial.
Acum începe era post-Messi. Iar adevăratul examen al Argentinei nu va fi să producă un alt fotbalist imposibil. Va fi să demonstreze că poate rămâne o mare națională fără să aibă nevoie, de fiecare dată, de apariția unui miracol.