Editorial
EDITORIAL | Tată, duminică se întâlnesc iar iubirile tale. Eu am una singură și orice s-ar întâmpla, alb-albaștrii vor câștiga
Corvinul – Universitatea Craiova nu este, pentru mine, doar un meci din SuperLiga. Este una dintre acele partide pe care viața le programează cu mult înaintea LPF-ului. Un tată plecat prea devreme, venit foarte de tânăr la Hunedoara cu Universitatea Craiova în suflet și care, aici, avea să se îndrăgostească și de Corvinul. Un fiu născut și crescut la Hunedoara, pentru care lucrurile au stat altfel: 99% Corvinul și acel 1% Craiova păstrat doar din respect pentru tatăl său. Duminică, cele două lumi se întâlnesc din nou.
— Tată, ai văzut? A venit și meciul nostru. Corvinul – Craiova. Cred că ai zâmbi.
— „Care «nostru», mă? Amândouă sunt ale mele.”
Știu, tată. Aici a fost întotdeauna diferența dintre noi. Tu ai avut două iubiri adevărate, Craiova a fost prima. Ai adus-o cu tine când ai venit de foarte tânăr la Hunedoara. Craiova ta nu începea cu Balaci. Începea mai devreme, cu Ion Oblemenco, „Tunarul” care a transformat Bănia într-un loc în care fotbalul nu se privea, se trăia. Cu Oblemenco, Deselnicu, Strâmbeanu și generația aceea care a pus fundația unei mari iubiri. Apoi a venit 1974. Apoi au venit Balaci, Ștefănescu, Lung, Tilihoi, Cămătaru, Crișan, Țicleanu, Cârțu.
A venit Craiova Maxima. Craiova care a făcut România să aștepte serile europene cu emoția în gât. Craiova care a arătat că o echipă din provincie poate să intre în Europa fără să-și ceară scuze că visează. Cum să renunți la așa ceva? N-ai renunțat, dar viața te adusese la Hunedoara și aici ai mai găsit ceva.
Corvinul orașul furnalelor, schimburile de la combinat, tribunele pline și o echipă care creștea odată cu orașul. Mircea Lucescu. Romulus Gabor. Ioan Andone. Mircea Rednic și mai ales, Mișa Klein, bunul tău prieten. Omul despre care nu vorbeai ca despre un nume dintr-o carte de istorie, ci ca despre cineva din familie. Unul dintre acei oameni care au făcut ca pentru tine Corvinul să nu fie niciodată doar „echipa orașului în care te-ai mutat”. Ai iubit Corvinul cu adevărat. Devenise cealaltă mare iubire a ta și n-am să încerc niciodată să măsor care a fost mai mare. Asta a fost treaba inimii tale.
— Tată, dacă jucau Craiova Maxima și Corvinul lui Lucescu, cu cine țineai?
Probabil ai fi zâmbit.
— „Cu cine joacă mai bine.”
— Hai, tată… nici de acolo de sus nu scapi cu diplomație din asta.
Poate ai fi răspuns, în cele din urmă:
— „Cu fotbalul.”
Și poate că, pentru o dată, te-aș fi crezut. Pentru că într-o parte erau Oblemenco și, mai târziu, Balaci. În cealaltă era Mișa Klein. Într-o parte, Craiova Maxima. În cealaltă, generația de aur a Corvinului. Două echipe din provincie care n-au acceptat niciodată să fie provinciale. Craiova îi spunea Europei că România știe fotbal. Corvinul îi spunea României că într-un oraș al furnalelor se pot fabrica și fotbaliști.
Dar tată, trebuie să-ți povestesc și despre Craiova de astăzi
Cred că ți-ar plăcea. Joacă fotbal și îl joacă bine. Are calitate, personalitate, ritm. Are în continuare suporteri extraordinari, genul acela de public care poate transforma o seară banală într-un eveniment și un stadion într-o declarație de dragoste.
Și da, tată…am suferit și eu pentru Craiova ta în vara asta. Mi-a părut rău că n-a ajuns în Champions League. Am fost foarte trist când s-a închis și drumul spre Europa League. Iar acum, în Conference League, o voi susține. Nu cu pasiunea ta întreagă, dar cu o parte din ea. Pentru că acolo, în Europa, Craiova reprezintă și ceva din fotbalul românesc pe care l-ai iubit. Și poate că acel 1% pe care l-am păstrat pentru ea își găsește acolo locul perfect. Numai că trebuie să înțelegi ceva. Acel 1% nu a fost niciodată cu adevărat al Craiovei. A fost al tău.
Pentru mine povestea a fost alta
Tu ai venit la Hunedoara cu Craiova în suflet și aici ai descoperit și te-ai îndrăgostit de Corvinul. Eu m-am născut aici. Am crescut aici. N-am avut nevoie să descopăr Corvinul. Eu m-am născut cu el. De aceea, dacă ar trebui să transform totul într-o cifră, pentru mine raportul a fost mereu simplu, 99% Corvinul și 1% Universitatea Craiova.
Dar acel 1% trebuie explicat. Nu l-am avut pentru Craiova, l-am avut pentru tine. Pentru pasiune cu care vorbeai de Oblemenco. Pentru entuziasmul pentru Balaci. Pentru Craiova Maxima. Pentru serile tale, pentru amintirile tale, chiar și pentru televizorul aruncat de la etajul patru, dar mai ales pentru o parte din viața ta pe care am învățat s-o respect pentru că era importantă pentru tine. Nu pentru că între timp acel 1% a devenit 2%, ci pentru că acel 1% continuă să fie al tău. Este felul meu de a păstra o bucățică din pasiunea ta aici, după ce tu ai plecat.
Și acum, tată, trebuie să-ți povestesc despre Corvinul de astăzi
Nu mai este echipa lui Lucescu. Nu mai sunt nici Klein, Gabor, Andone sau Rednic. Dar este o echipă care și-a câștigat din nou dreptul de a fi rostită la prezent.
Îl avem pe Neacșa, tată. Nu are statura lui Mișa. Poate că nimeni n-ar trebui să fie obligat să poarte o asemenea comparație. Dar are ceva ce sunt convins că ai fi recunoscut și apreciat imediat, ambiția.
Îl avem pe Pîrvulescu. Unul dintre acei jucători care poate transforma o bandă a terenului într-un drum pe care se circulă numai într-un sens și mai este un tânăr care se cheamă Iacob, e pe dreapta. Tată, omul ăsta cred că s-a născut fără plămâni. Sau cu încă doi de rezervă. Urcă, coboară, aleargă, mai urcă o dată. Dacă arbitrul ar prelungi meciul cu încă 90 de minute, probabil ar întreba doar în ce direcție trebuie să o ia.
Și, mai ales…Îl avem pe Max, tată. Florin Maxim. Omul care a făcut minunile Hunedoarei din ultimii ani. Omul care a luat un club care trăia prea mult din fotografii vechi și i-a obligat pe oameni să facă fotografii noi. Cupa României. Europa. Promovarea. SuperLiga. Poate că asta este cea mai mare victorie a lui. A făcut Hunedoara să nu mai vorbească despre Corvinul doar la trecut.
Și băieții aceștia trebuie să știe ceva. Nu trebuie să fie generația lui Klein. Nu trebuie să fie Corvinul lui 1982. Trebuie să fie generația lor. Iar când în față vine o Craiova puternică, europeană, o echipă care joacă fotbal și care are în spate unii dintre cei mai pasionați suporteri din România, nu există test mai frumos. Nu trebuie să intre pe teren uitându-se la blazonul adversarului. Trebuie să intre știind că și tricoul lor are istorie. Nu joacă împotriva istoriei Corvinului. Joacă pentru șansa de a intra în ea.
Tată, nu știu cum te bucuri tu acolo sus, dar știu că te uiți, sau îmi place să cred asta. Poate chiar ai cel mai bun loc. Fără stâlp în față. Fără coadă la intrare și sper eu, fără VAR. Mi-ar fi plăcut să fim unul lângă altul. Să marcheze Craiova și să mă uit imediat la tine.
— Te bucuri, nu?
— „Ce să mă bucur? Păcat de Corvinul…”
— Tată, îți cunosc fața.
Sau să marcheze Corvinul și tu să uiți pentru câteva secunde de prima iubire. După care să încerci să repari situația:
— „Important e să fie un meci frumos.”
Sigur. Replica universală a omului prins cu două echipe în același suflet. Numai că de data asta, poate chiar asta îmi doresc și eu. Să fie un meci frumos. Craiova să arate de ce merită să fie în Europa. Corvinul să arate de ce merită să fie aici. Neacșa să creadă. Pîrvulescu să alerge, iar Iacob să uite, ca de obicei, că oamenii mai și obosesc. Iar Max să le spună înainte să iasă din vestiar că în fața lor nu este un monument de admirat, este o echipă de fotbal. Una foarte bună, dar tot o echipă de fotbal.
Și la final, tată, sper ca unul dintre noi să zâmbească
Poate tu. Poate eu. Poate amândoi. Nu voi scrie aici ce rezultat îmi doresc. Jurnalistul din mine încă încearcă să păstreze neutralitatea. Fiul din mine, însă, cred că ți-a spus deja suficient. Tu ai avut două iubiri adevărate. Universitatea Craiova și Corvinul. Eu am una singură. Corvinul. Iar acel 1% pentru Craiova a fost și va rămâne al tău. Dar duminică nu vreau ură, nu vreau orgolii ieftine și nu vreau ca frumusețea acestui meci să fie stricată de ceea ce fotbalul produce uneori mai urât.
Vreau Craiova aceea pe care o respect. Curajoasă. Tehnică. Europeană. Purtată înainte de suporterii ei extraordinari. Și vreau Corvinul acela pe care îl cunosc și-l ador. Încăpățânat. Muncitor. Fără complexe. Și suficient de nebun încât să creadă că istoria nu s-a terminat cu generația lui Mișa.
Să fie fotbal, tată. Să fie pasiune. Să fie un meci demn de Oblemenco și Klein. De Balaci și Gabor. De Craiova Maxima și de generația de aur a Corvinului. De oamenii care au iubit aceste două echipe înaintea noastră și de cei care le iubesc astăzi. Iar când arbitrul va fluiera finalul, indiferent care dintre noi va zâmbi mai mult, există o certitudine pe care nimeni nu ne-o poate lua: alb-albaștrii vor câștiga.