Regele pe care nu l-am văzut jucând, dar care mi-a marcat copilăria. Pelé, 29 decembrie 2022, ziua în care fotbalul a rămas mai tăcut

Nu l-am prins jucând, n-am avut privilegiul generației care l-a văzut pe Pelé alergând cu mingea lipită de ghete, ca și cum iarba îi recunoștea pașii. Și totuși, copilăria mea a fost plină de el. Din povești, din imagini tremurate de pe ecrane, din pagini îngălbenite, dintr-un tip de magie care nu avea nevoie de live score ca să fie vie.

Îmi amintesc perfect prima carte pe care am citit-o despre Pelé. O carte cu coperți verzi, “Perla Neagră”, scrisă de Alain Fontan. Mi-a ajuns în mâini într-o după-amiază simplă, românească, cu fum de grătar și oameni care se salutau peste gard. Ioan Andone, marele fundaș al Corvinului era vecinul meu atunci, stăteam gard în gard, a venit la ai mei și, fără să facă din gest o ceremonie, mi-a pus în brațe cartea aceea. Pentru un copil, a fost ca și cum cineva îți dădea o cheie către o lume interzisă.

Anii ’80 au adăugat și pelicula “Drumul spre victorie” rula iar și iar, iar eu îl vedeam de fiecare dată cu aceeași nerăbdare. Silvester Stallone era tânăr, fotbalul era mare, iar Pelé, chiar și în ficțiune, avea aerul unui om care nu joacă un rol, ci doar există, în lumina lui. Când ajungea faza aceea cu foarfeca, plecam de la cinema, mă urcam în vârful patului și încercam să o repet. Normal că nu mi-a ieșit niciodată o execuție spectaculoasă. Mi-a ieșit, în schimb, o lustră spartă și o bătaie zdravănă, după care stăteam în cameră cu o concluzie pe care numai copiii o pot transforma în jurământ. Dacă un om a putut face așa ceva pe un stadion, atunci fotbalul merită iubit până la capăt.

Pe 29 decembrie 2022, Pelé a plecat, și odată cu el, o parte din copilăria celor care l-au cunoscut din povești a rămas fără voce.

Povestea unui Rege născut din prejudecăți, din sărăcie și dintr-un fotbal care, la început, nu era pentru toți

La început de an, când calendarele se resetează și promisiunile par, măcar pentru câteva zile, mai ușor de ținut, fotbalul are un obicei frumos. Își întoarce privirea spre oamenii care l-au făcut mai mare decât un scor și mai important decât un clasament. Pelé rămâne, poate mai mult decât oricine, un astfel de reper. Nu doar pentru că a câștigat trei Cupe Mondiale, în 1958, 1962 și 1970, o performanță unică pentru un jucător, ci pentru că a apărut într-o lume care, cu numai câteva decenii înainte, îi cerea omului de culoare să se ascundă ca să fie acceptat.

Fotbalul în care unii trebuiau să se albească pentru a intra pe teren

Brazilia a iubit fotbalul repede, dar nu l-a împărțit egal de la început. Sportul s-a născut în cercuri sociale închise, iar accesul a fost, mult timp, filtrat de clasă și de culoarea pielii. Istoria celebră a „pó de arroz” se leagă de Fluminense și de anul 1914, când jucătorul Carlos Alberto și-a dat cu pudră de orez pe față, într-un climat încărcat de prejudecăți, iar ironia tribunelor a devenit, peste timp, un simbol al începuturilor nedrepte ale jocului.

Nu e doar folclor, este o fotografie morală a începuturilor. Și explică de ce punțile au fost construite cu greu, de ce un fotbalist ca Arthur Friedenreich, cu rădăcini mixte, a simțit în epoca lui presiunea de a-și „îmblânzi” identitatea ca să fie tolerat în spații dominate de elitism.

De aici înainte, Pelé nu mai este doar un geniu tehnic. Devine o reparație simbolică.

Copilul din Três Corações care a schimbat privirea lumii

În povestea lui Pelé există ceva profund nostalgic, chiar și pentru cei care nu l-au văzut jucând. O ascensiune care pornește dintr-o copilărie modestă și ajunge la o lumină globală, fără să piardă complet bucuria jocului. Când vorbim despre el, nu vorbim doar despre goluri. Vorbim despre felul în care a făcut fotbalul ușor de înțeles oriunde, de la plajele Braziliei până la scările unui bloc unde un copil își exersează, cu încăpățânare, foarfeca.

Pelé a fost un limbaj comun. Un om care a făcut ca o simplă minge să devină, pentru milioane, prima lecție de frumusețe.

România, Pelé și un tricou păstrat ca un obiect sacru

Pentru România, Pelé nu este doar o legendă din documentare. Este o amintire directă, fixată pe 10 iunie 1970, la Guadalajara, când Brazilia a învins România cu 3–2, iar Pelé a marcat două goluri.

Apoi există detaliul care spune mai mult decât orice analiză tactică. Mircea Lucescu a povestit că păstrează tricoul lui Pelé de la acel meci și că a interzis să fie spălat, pentru că are încă urme de iarbă. Este genul de frază care nu aparține unui interviu, ci unui album de familie.

Într-un început de an, acel tricou devine un simbol. România a fost acolo, în cadru, în poveste. A existat o seară în care am privit direct către centrul lumii fotbalului și nu ne-am ferit privirea.

Regretul care nu se prescrie, Dobrin și meciul pe care nu l-am primit

Și totuși, în aceeași poveste trăiește o absență. Nicolae Dobrin a fost în lotul României la Mondialul din 1970, dar nu a jucat, iar această decizie a rămas una dintre cele mai discutate din istoria noastră.

Aici se naște regretul românesc, unul care nu ține de orgoliu, ci de artă. Pentru că nu vorbim despre o simplă rezervă, ci despre posibilitatea ca România să fi pus pe același teren două tipuri de magie. Pelé, Regele care făcea ordinea să pară libertate. Dobrin, artistul care făcea libertatea să pară ordine. Nu s-a întâmplat. Și tocmai de aceea, întrebarea rămâne deschisă, mai ales la final de an, când memoria devine mai atentă decât prezentul.

De la pudra de orez la coroana lumii

Pelé a apărut după o epocă în care unii își pudrau fața ca să fie acceptați, iar el a ajuns să fie acceptat de o lume întreagă fără să-și ceară scuze pentru cine este. În asta stă măreția lui completă. Nu doar în trofee, ci în felul în care a schimbat, încet și irevocabil, centrul de greutate al fotbalului.

Iar pentru mine, și pentru mulți care l-au iubit din povești, Pelé rămâne legat de două imagini care se completează. Una reală, un 3–2 cu urme de iarbă pe un tricou păstrat ca o relicvă. Alta intimă, copilul urcat în vârful patului, imitând o foarfecă imposibilă, cu riscul unei lustre și cu certitudinea unei iubiri.

Într-un început de an, acesta e poate cel mai corect omagiu. Să îl privim pe Pelé nu ca pe o statuie, ci ca pe o poveste vie, una care ne amintește că fotbalul, când e mare, repară. Uneori chiar și ceea ce lumea a încercat, prea mult timp, să țină închis.