Trei meciuri, zero victorii și o singură certitudine: fotbalul românesc umblă desculț, dar își comandă pantofi de Champions League

În aceeași seară, fotbalul românesc a reușit o performanță rară: să joace trei meciuri europene și să piardă de trei ori.

Nu neapărat pe tabele. Acolo am adunat două egaluri și o înfrângere: Alashkert – CFR Cluj 1-1, Universitatea Cluj – Brann 2-2 și FCSB – FK Auda 2-3. Calificările nu sunt încă pierdute, retururile pot repara rezultatele, iar matematica ne permite să mai respirăm o săptămână.

Pe teren însă, România a pierdut toate cele trei partide. Le-a pierdut ca imagine, ca autoritate și ca pretenție. Le-a pierdut în fața unor adversari pe care, nu cu foarte mulți ani în urmă, i-am fi căutat pe hartă înainte să-i căutăm în clasamentul UEFA.

CFR Cluj s-a târât până la 1-1 cu Alashkert pe terenul Academiei Federației Armene. Universitatea Cluj a fost condusă cu 2-0 și dominată mult timp de Brann, înainte de a se salva prin două goluri înscrise pe final. FCSB a încheiat spectacolul macabru primind trei goluri acasă de la Auda, o formație letonă care, până la tragerea la sorți, suna pentru mulți mai degrabă a marcă de electrocasnice decât a adversar european. Nu râdeți prea tare. Electrocasnicul ne-a băgat în priză.

Trei echipe, trei feluri de a arăta aceeași boală

CFR a oferit varianta armeană a suferinței, cu un fotbal lent, tern și suficient de sărac în idei încât până și mingea părea că dorește să părăsească terenul înaintea jucătorilor. Formația clujeană a obținut egalul și rămâne favorită la calificare. Așa vom spune, probabil, până la retur, cu vocea aceea liniștitoare a doctorului care încă nu vrea să-i comunice familiei diagnosticul. 

Universitatea Cluj a ales alt scenariu. A fost alergată, presată și condusă cu 2-0 de Brann. Norvegienii au controlat jocul până când, spre final, și-au amintit de vechea tradiție a lui Brann de a-i ajuta pe cei aflați la nevoie și au permis gazdelor să egaleze. Presa norvegiană a descris finalul drept un colaps al propriei echipe, ceea ce spune aproape totul despre felul în care a fost perceput acel 2-2 din partea cealaltă a continentului. Noi l-am numit revenire fantastică. Ei l-au numit prăbușire.

Probabil că adevărul stă undeva între patriotismul nostru și disperarea lor, dar până în minutul 85 Brann ne explicase suficient de clar diferența dintre o echipă care știe ce joacă și una care speră să-i iasă ceva.

Apoi a venit FCSB, fiindcă orice trilogie a groazei are nevoie de un final memorabil. Pretendenta noastră permanentă la Liga Campionilor a fost învinsă în Ghencea de FK Auda. Trei goluri primite acasă, dintre care ultimul în prelungiri, de la o echipă care nu venise cu bugetul lui Real Madrid, academia Barcelonei sau laboratorul de performanță al lui Manchester City. Venise doar pregătită. Pentru fotbalul românesc, aceasta pare să fie deja o formă de dopaj.

De câte palme mai avem nevoie?

De câte asemenea seri mai este nevoie pentru a înțelege că nu mai suntem ceea ce credem că suntem? De câte ori trebuie să fim chinuiți de Alashkert, alergați de Brann sau bătuți de Auda pentru a înceta să mai vorbim despre adversarii „accesibili”? Accesibili cui?

Nouă, celor care nu putem lega cinci pase sub presiune? Nouă, celor care transformăm orice deplasare continentală într-o expediție de supraviețuire? Nouă, celor care evaluăm jucători în milioane după trei meciuri bune și o fotografie reușită pe rețelele sociale?

Avem un talent remarcabil de a privi de sus echipele care, odată ajunse pe teren, ne privesc de la tabela de marcaj. Înaintea meciurilor, adversarii sunt modești. În timpul lor, devin incomozi. După meciuri, descoperim că sunt bine organizați. Peste o săptămână, dacă ne elimină, îi vom declara „mult mai puternici decât păreau”. Este ciclul complet al autosuficienței românești, aroganță, surpriză, scuză și uitare.

Campionatul în care toată lumea valorează milioane și nimeni nu valorează 90 de minute

În Superliga, jucătorii cresc valoric într-un ritm pe care economiștii ar trebui să-l studieze.

Un fotbalist marchează de două ori și ajunge la trei milioane. Mai reușește un dribling și urcă la cinci. Patronul vorbește la televizor și cota ajunge la zece, deși omul încă nu a demonstrat că poate juca un meci european fără să dispară după prima jumătate de oră.

Noi nu mai formăm jucători. Fabricăm comunicate bursiere. Avem „perle”, „diamante”, „bijuterii” și „viitori mari internaționali”. Doar fotbaliști gata pentru ritmul european avem mai rar.

Apoi apar adversari din Norvegia, Armenia sau Letonia, campionate pe care le considerăm sub nivelul nostru, și ne arată o realitate neplăcută, aleargă mai mult, se organizează mai bine, ocupă spațiile mai inteligent și, în mod aproape scandalos, nu se opresc din joc pentru a-și admira cota de piață.

Fotbalul european nu plătește dobândă la potențial. Ori poți, ori nu poți. Iar noi, în acest moment, putem mai ales să explicăm de ce nu am putut.

Transferuri cu catalogul impresarului

De ani întregi, cluburile noastre aduc loturi întregi de jucători pe care nu pare să-i fi urmărit nimeni suficient, dar pe care cineva îi recomandă cu multă convingere. Vin din ligi inferioare, de la echipe fără pretenții, din campionate obscure sau după perioade lungi în care au jucat mai puțin decât rezerva de mingi. Nu originea este problema. Un fotbalist bun poate fi descoperit oriunde.

Problema apare când scoutingul înseamnă un mesaj primit de la impresar, analiza de date înseamnă un filmuleț de trei minute pe youtube, iar strategia de transfer este rezumată prin expresia: „Vine liber de contract”.

În alte țări, recrutarea este o disciplină. Date, compatibilitate tactică, profil fizic, vârstă, potențial de revânzare și integrare într-un model sportiv și societate, plus multe altele. Cercetarea modernă arată exact importanța evaluării multicriteriale și a planificării în optimizarea loturilor, dar la noi uneori criteriul principal pare să fie cine răspunde primul la telefon. După aceea, ne mirăm că echipe fără mari nume arată mai mult a echipe decât ale noastre. Noi cumpărăm “fotbaliști”. Ei construiesc mecanisme.

Cluburi fără bani de drum, dar cu declarații pentru Europa

Există cluburi care își calculează deplasările până la ultimul plin de motorină. Cluburi care depind de bunăvoința administrațiilor locale, de votul unui consiliu sau de următoarea rectificare bugetară. Cluburi care vorbesc despre profesionalism, dar trăiesc de la o alocare publică la alta.

În același fotbal, există instituții sportive susținute de stat care nu pot promova din cauza propriei forme juridice. CSA Steaua este exemplul cel mai vizibil al unei contradicții în care performanța sportivă, finanțarea publică și legislația par să participe la competiții diferite.

Nu finanțarea publică este automat răul absolut. Sportul poate și trebuie sprijinit, mai ales la nivel juvenil, comunitar și de infrastructură. Dar între sprijin public și întreținerea anuală a unor loturi profesioniste fără rezultate există o diferență cât distanța dintre o academie și o listă de salarii.

Dacă banii comunității produc terenuri, copii formați, antrenori educați și baze sportive, investiția are logică. Dacă produc doar contracte pentru un sezon, prime de obiectiv și conferințe despre „proiect”, atunci nu mai finanțăm dezvoltarea. Finanțăm amânarea falimentului. 

Fotbalul românesc a devenit mașina scumpă cumpărată ca să impresionăm vecinii. O spălăm, îi lustruim jantele, o fotografiem din toate unghiurile și o parcăm în fața casei. Apoi descoperim că nu mai avem bani de benzină și îi cerem primăriei un voucher.

Strategii naționale care arată superb până începe jocul

Fotbalul nostru nu duce lipsă de strategii. Avem documente, programe, proiecte, obiective și prezentări. Avem grafice colorate, săgeți ascendente și fotografii cu copii care zâmbesc lângă mingi noi.

Pe hârtie, probabil că suntem deja campioni europeni. Problema începe când trebuie să transformăm prezentarea în antrenori bine pregătiți, infrastructură, selecție națională, centre regionale, competiții juvenile serioase și un traseu coerent de la copil la senior.

Atunci, PowerPoint-ul se blochează. România a avut momente de progres și o calificare reușită la Euro 2024, însă relansarea unei echipe naționale nu echivalează cu însănătoșirea întregului ecosistem. Problemele istorice de infrastructură, guvernanță și formare nu dispar după un turneu bun.

O strategie adevărată ar trebui să supraviețuiască mandatelor, alegerilor, schimbărilor de antrenori și intereselor de moment. Ar trebui să stabilească ce tip de jucător vrem să producem, cum pregătim antrenorii, unde investim, cum evaluăm academiile și ce condiții trebuie să îndeplinească un club care solicită bani publici.

Mai ales, ar trebui să prevadă consecințe pentru cei care consumă fără să construiască. La noi, proiectele nu eșuează. Sunt „reevaluate”. Conducătorii nu răspund. „Își asumă”. Iar după fiecare dezastru european, ni se promite că „s-au tras concluziile”.

Fotbalul românesc a tras atât de multe concluzii, încât ar fi trebuit să fie deja lucrare de doctorat.

Elita? Am pierdut și drumul spre zona de mijloc

Trebuie să încetăm să ne raportăm obsesiv la elita Europei.

Liga Campionilor nu mai este reperul nostru real de foarte multă vreme. Nu suntem la un transfer inspirat sau la un sezon bun distanță de marile cluburi. Suntem la ani de organizare, investiții și educație sportivă.

Mai grav este că ne îndepărtăm inclusiv de zona de mijloc. Norvegia nu mai vine în România cu teamă. Polonia, Cehia, Croația, Serbia, Danemarca, Suedia, Elveția sau Austria au cluburi și mecanisme care produc, vând și reinvestesc. Noi mai avem câte o calificare, câte o excepție și apoi suficiente discursuri pentru a transforma excepția în politică națională. Ne place să invocăm tradiția. Tradiția este frumoasă în muzeu. 

În teren, dacă nu aleargă, nu marchează și nu se apără. Nu putem scoate generația din 1994 la încălzire. Nu-l putem trimite pe Hagi să rezolve returul. Nu primim coeficient UEFA pentru amintiri.

Suntem atât de ocupați să povestim cine am fost, încât am uitat să observăm cine am devenit.

Poate se califică toate. Și ce?

CFR poate câștiga returul. Universitatea Cluj poate produce surpriza la Bergen. FCSB are suficientă valoare individuală pentru a întoarce rezultatul cu Auda.

Este posibil ca, peste o săptămână, toate cele trei să fie încă în Europa. Atunci se vor deschide din nou sertarele cu optimism. Vom auzi că fotbalul românesc a demonstrat caracter, că echipele noastre au forță și că această generație poate visa frumos.

Ar fi cea mai periculoasă concluzie. O calificare nu transformă un joc slab într-unul bun. Nu repară academiile, nu profesionalizează scoutingul, nu plătește datoriile și nu creează strategie.

Poate doar să ne mai ofere câteva zile de amnezie. Cele trei rezultate nu sunt capătul lumii. Sunt mai rău. Sunt normalitatea noastră.

CFR s-a chinuit cu Alashkert. „U” Cluj a fost salvată de ultimele minute după ce Brann o condusese și o controlase. FCSB a primit trei goluri acasă de la Auda. Iar noi încă vom găsi destui oameni care să explice că fotbalul românesc este „în creștere”. Probabil crește. Doar că în direcția greșită.

Nu mai avem nevoie de scuze. Avem nevoie de rușine

Poate că acesta este ingredientul care lipsește, rușinea sănătoasă. Nu umilința teatrală și nici autoflagelarea națională, ci acea luciditate care te obligă să recunoști că ai rămas în urmă și că nu mai poți continua în același fel.

Să punem capul în pământ pentru câteva minute. Să ne vedem lungul nasului. Să încetăm să tratăm orice adversar drept formalitate și orice jucător promițător drept viitor star mondial. Să admitem că suntem departe de fotbalul mare și că, în prea multe seri, suntem departe chiar și de fotbalul decent.

Apoi să ridicăm capul și să muncim. Cu o strategie națională adevărată. Cu academii controlate serios. Cu finanțări condiționate de infrastructură și formare. Cu recrutare profesionistă. Cu antrenori educați. Cu răspundere pentru banii cheltuiți.

Altfel, putem continua exact ca până acum. Ne cumpărăm mașina scumpă. O parcăm în fața Europei. Pornim muzica tare și sperăm să nu observe nimeni că o împingem.

După seara trecută, însă, s-a observat. Și, judecând după rezultate, Europa nici măcar nu mai râde de noi. A început să se obișnuiască.