Editorial
UN MECI DE INFARCT. LA PROPRIU. Nae Ungureanu a plecat după o ultimă seară cu Știința, iar mie mi-a rămas în minte imaginea copilului de mingi de la Hunedoara
Sunt oameni pe care îi întâlnești o dată și îi uiți. Și sunt oameni pe lângă care ai trecut pentru câteva secunde, poate speriat, poate fără să înțelegi atunci cine se află în fața ta, iar după patruzeci de ani descoperi că imaginea aceea a rămas undeva, neatinsă.
Eu așa mi-l amintesc pe Nae Ungureanu. Eram copil de mingi la Corvinul. Craiova venise la Hunedoara cu echipa aceea uriașă pe care noi aveam să învățăm mai târziu s-o numim, cu respect aproape solemn, Craiova Maxima.
Pentru mine însă era mai simplu. Eram un copil lângă tușă. Corvinul conducea cu 2-1. Craiova era în criză de timp, iar mingea a ieșit în aut. Noi, copiii de mingi, aveam și micile noastre instrucțiuni. Când Corvinul conducea, mingea nu trebuia să se întoarcă pe teren chiar cu viteza unui contraatac.
Așa era fotbalul atunci. Așa eram și noi parte din meci. Am întârziat. Câteva secunde. Poate două. Poate cinci. Pentru un copil, au părut mult mai multe. Nae Ungureanu s-a repezit spre mine să ia mingea.
M-am speriat.Normal că m-am speriat. Eu eram un puști. El era fundașul Craiovei și ca și cum o singură asemenea întâmplare nu era suficientă pentru un copil de mingi, în același meci am mai avut un mic „incident”, de data aceasta cu Silviu Lung. Motivul? Același. Corvinul conducea, timpul trebuia ajutat puțin să treacă, iar eu refuzasem din nou să dau mingea imediat.
Privind înapoi, îmi dau seama ce adversari aveam în față chiar și noi, copiii de la marginea terenului. Astăzi zâmbesc când îmi amintesc. Pentru că nu-mi amintesc un om furios. Îmi amintesc un fotbalist care voia mingea înapoi pentru că echipa lui pierdea și timpul dispărea. Poate că acolo era, de fapt, tot Nae Ungureanu. Nu accepta să lase secundele să treacă.
Patruzeci de ani mai târziu, tot Craiova
Joi seară, timpul a devenit din nou adversarul Craiovei. La Erevan. Ararat-Armenia – Universitatea Craiova. Un meci nebun. Un penalty în prelungiri. Laurențiu Popescu apără. Lovitura se repetă. Mai apără o dată. Mingea revine. Gol. Minutul 98. Craiova pierde Europa League într-un final pentru care noi, cei care iubim fotbalul, folosim prea ușor o expresie: meci de infarct.
Nae Ungureanu îl privea la televizor împreună cu vechiul său coleg, Nicolae Negrilă. Negrilă avea să povestească pentru Digi Sport că Nae s-a consumat enorm.
„Am stat la televizor, iar Nae s-a enervat rău de tot.”
Apoi s-au dus la culcare. Unul într-o cameră. Celălalt în alta. Probabil convinși că dimineața vor mai comenta o dată penalty-ul, repetarea, ratările și nedreptatea aceea atât de familiară suporterului care crede că echipa lui merita mai mult.
Dimineața n-a mai venit pentru amândoi. Nicolae Negrilă s-a dus să-și trezească prietenul. Nae Ungureanu murise. Negrilă a spus că fostul său coleg avea probleme cardiace, dar că în acea seară nu se simțise rău și nu ceruse ajutor.
Nimeni nu poate și nimeni nu trebuie să spună că un meci de fotbal l-a omorât pe Nae Ungureanu. Ar fi nedrept. Știm doar atât, că ultima lui seară a fost tot cu Craiova.
Copilul și fundașul
Și atunci, inevitabil, mă întorc la Hunedoara. La mingea aceea ieșită în aut. La Corvinul conducând cu 2-1. La mine, copilul care încerca să mai fure câteva secunde pentru echipa lui și la Nae Ungureanu venind hotărât spre mine pentru că el încerca să recupereze exact aceleași secunde pentru echipa lui. Ce putea să știe copilul acela despre omul din fața lui? Prea puțin. Aveam să înțeleg mai târziu.
Nae Ungureanu a fost un fotbalist fenomenal într-o echipă uriașă. Un fundaș adevărat al Craiovei Maxima. Un om dintr-o generație care nu avea nevoie de nostalgie ca să pară mare. Era mare. 438 de meciuri în prima divizie. 71 în cupele europene. 57 pentru România. Zece trofee. Dar astăzi nu-mi vine să număr. Astăzi îmi vine să-mi amintesc. Un stadion. Un copil de mingi. O minge ținută câteva secunde prea mult. Și un mare fotbalist alergând după ea pentru că Știința pierdea și trebuia salvat fiecare minut.
Au trecut decenii. Joi seară, Nae nu mai putea coborî din tribună sau din fața televizorului să ia mingea. Putea doar să se enerveze. Să sufere. Să spere. Ca orice om care a iubit cu adevărat o echipă. Poate de aceea mi se pare atât de trist și, în același timp, atât de potrivit pentru povestea lui că ultima seară l-a găsit tot lângă Craiova.
Fotbalul merge înainte. Întotdeauna o face. Vin alte meciuri. Alți fundași. Alți copii de mingi. Dar unii oameni rămân pe teren chiar și după ce arbitrul a fluierat demult finalul.