Connect with us

motorsport

Unde se termină munca și începe visul?

World SBK Hungarian Round, Balaton Park Circuit, foto: Emil Sebastian Popescu/SportPulse

Un editorial despre prietenie, motoare și rostul unei vieți trăite cu foc

Sunt momente în viață care nu se pot explica. Le simți și atât. Ți se înmoaie genunchii, ți se strânge inima, dar zâmbești fără să-ți dai seama. Așa a fost pentru mine ieri la revederea cu foști colegi, oameni cu care am împărțit nu doar zile, ci bucăți din suflet. Timpul nu i-a schimbat, poate i-a maturizat, dar nu i-a rupt de la sursă. Ne-am privit în ochi, ne-am îmbratisat și ne-am înțeles fără cuvinte, eram iarăși acolo. Împreună. Noi.

A fost mai mult decât o întâlnire. A fost o întoarcere la mine, la acel „eu” pe care îl pierdusem, poate, un pic. Pentru că, din cauza unor probleme medicale, am fost nevoit să stau o vreme departe de circuitele moto, nu mult, doar cinci ani, iar asta doare. Doare să privești de la distanță ceea ce iubești. Să știi că undeva, acolo, se întâmplă ceva care îți aparține, dar tu nu ești acolo. Doare să taci când motorul ar trebui să-ți fie glas. Să fii închis în tăcerea unei recuperări, în timp ce inima ți-o ia razna la fiecare start.

Dar adevăratul val de emoție a venit atunci când au început să urle motoarele. Acel sunet… Dumnezeule, acel sunet! Nu e zgomot, e o rugăciune. E un strigăt din adâncuri care te zguduie, te trezește, te cheamă. Am simțit fiecare fibră din mine vibrând. M-a străpuns o emoție crudă, aproape dureroasă, dar dulce. O bucurie care vine din altă lume. Una în care tot ce contează e clipa și mirosul de benzină, fum, cauciuc încins și libertate.

Pe lângă Corvinul și sângele meu albastru, MotoGP-ul, Superbike-ul și circuitele, pentru mine sunt locuri sacre. Sunt templele în care mă închin fără rușine, în fiecare fotografie pe care o fac, aș poza ore în șir, până la epuizare, până la ultima picătură de energie și chiar și atunci, m-aș mai ridica o dată, pentru un ultim cadru, pentru o ultimă emoție.

Am învățat că nu toți oamenii au norocul să trăiască din ceea ce iubesc. Eu am și nu iau asta de-a gata. Fiecare zi e o binecuvântare, fiecare plecare la drum, fiecare eveniment, fiecare motor care pornește e o sărbătoare. Nu e doar meserie. E menire. E sens.

Și poate că sună straniu, dar când mi-aș încheia socotelile cu viața, nu vreau să fie într-un pat alb, sub lumini reci, ci aș vrea să fie acolo. În mijlocul pasiunii. Pe marginea unui circuit, în zgomotul de tunet al unei curse, sau pe stadionul de pe Mihai Viteazul, în mirosul de iarbă tăiată și speranță. Într-un loc care să mă recunoască și să mă iubească înapoi.

Pentru că, la finalul fiecărei zile, nu contează câți bani ai făcut, câte aplauze ai primit sau câți te-au urmărit, ci contează doar dacă ai iubit cu adevărat ceea ce ai făcut.
Iar eu…iubesc ceea ce fac. Iubesc cu disperare, cu recunoștință, cu pasiune, cu lacrimi în ochi.
Și da – I love my job.

Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

More in motorsport

Sportpulse.ro
Privacy Overview

This website uses cookies so that we can provide you with the best user experience possible. Cookie information is stored in your browser and performs functions such as recognising you when you return to our website and helping our team to understand which sections of the website you find most interesting and useful.