Există seri în fotbal în care tabela îți spune scorul și altele în care îți spune adevărul. România – Bosnia 2-4 a făcut parte din a doua categorie. N-am pierdut din cauza ghinionului, a arbitrului sau a unei mingi care a refuzat să intre. Am pierdut în fața unei echipe care a fost mai puternică, mai curajoasă și mai sigură pe ceea ce avea de făcut. Iar primul om care a recunoscut asta a fost chiar Gheorghe Hagi.
„Primul vinovat sunt eu.” Nu sunt multe lucruri de adăugat unei asemenea propoziții. În fotbalul nostru, unde înfrângerile au uneori mai mulți părinți decât victoriile, iar explicațiile pot dura mai mult decât meciurile, Hagi a ales drumul cel mai scurt. El a făcut echipa. El a ales să schimbe masiv. El a experimentat. El își asumă. Și bine face. Dar asumarea nu șterge întrebările. Dimpotrivă, le face posibile.
Un examen picat nu înseamnă neapărat un an pierdut
România a schimbat aproape o echipă întreagă față de meciul cu Suedia. Hagi anunțase că vrea să vadă jucători, să-i cunoască și să împartă minutele într-o perioadă extrem de aglomerată. Nu a fost o improvizație de ultim moment, ci o strategie asumată. Numai că experimentele au o particularitate neplăcută, uneori explodează în laborator.
Bosnia ne-a arătat asta. Patru goluri pe Arena Națională și sentimentul că adversarul știa mai bine cine este și ce are de făcut. România a avut mingea, dar posesia poate fi una dintre cele mai politicoase minciuni ale fotbalului. Îți spune cât timp ai ținut obiectul jocului, nu neapărat ce ai făcut cu el.
Bosnia a avut mai mult decât mingea. A avut meciul. Hagi însuși a recunoscut după partidă că adversarii au fost mai curajoși, mai agresivi și mai puternici mental. Iar când selecționerul spune asta după 2-4, nu mai avem nevoie să căutăm circumstanțe atenuante prin sertare. Avem nevoie să înțelegem de ce.
Hagi nu trebuie protejat. Trebuie lăsat să muncească
Aici apare tentația românească bine cunoscută. După două înfrângeri, putem porni demolarea. Am mai făcut-o. De multe ori. Chemăm macaraua după primul perete strâmb și apoi ne mirăm că n-am terminat niciodată casa.
Hagi a spus încă de la început că vrea să construiască o mentalitate, că România trebuie să reînvețe curajul și că un asemenea proces nu se face într-o săptămână. Asta nu înseamnă că trebuie aplaudată fiecare decizie. Nici vorbă. Poate că împotriva Bosniei s-a schimbat prea mult. Poate că o formulă aproape lipsită de automatisme a reprezentat un risc prea mare pentru un meci oficial. Poate că unele răspunsuri puteau fi căutate fără să sacrificăm atâta continuitate.
Sunt întrebări legitime. Dar există o diferență enormă între a-l întreba pe Hagi unde a greșit și a hotărî după două meciuri că Hagi este greșeala. Prima variantă înseamnă analiză. A doua înseamnă nerăbdare.
„Dacă puteam să schimb zece, schimbam zece”
Apoi a venit declarația care mută discuția dincolo de România – Bosnia. Hagi a spus că, dacă regulamentul i-ar fi permis, ar fi schimbat zece jucători la pauză. Nu doar pentru că echipa juca prost, ci pentru că a simțit că fotbaliștii săi nu pot susține încă un meci de nivel european la intensitatea pe care o cere fotbalul internațional.
Aici ar trebui să ne oprim puțin. Pentru că Hagi poate schimba un fundaș, un mijlocaș sau un atacant. Poate schimba sistemul, primul „11” și chiar filosofia unui meci. Dar selecționerul nu poate recupera într-o săptămână ceea ce un fotbalist nu primește săptămână de săptămână la echipa de club.
Și atunci discuția ajunge inevitabil și la campionatul nostru. Dacă ritmul în care jucăm este inferior celui întâlnit la nivel internațional, dacă unii dintre fotbaliști nu sunt obișnuiți la cluburi cu aceeași intensitate, dacă organismul și mintea nu sunt antrenate să repete asemenea eforturi la trei zile, problema nu mai aparține exclusiv selecționerului.
Naționala este, până la urmă, produsul fotbalului care o alimentează. Nu înseamnă că SuperLiga trebuie transformată în țap ispășitor după fiecare înfrângere. Ar fi prea simplu. Dar nici nu putem cere naționalei să joace permanent la o viteză pe care fotbaliștii ei o întâlnesc doar atunci când îmbracă tricoul României.
„Nu am trecut examenul. Nici eu, nici ei”
Poate aceasta este cea mai importantă parte din discursul lui Hagi. „Nu am trecut examenul nici eu, nici ei. Spuneți ce vreți, aveți dreptate.”
Nu s-a ascuns după jucători. Nu a pus totul pe seama campionatului. Nu și-a construit o ieșire de serviciu dintr-o seară proastă. Și-a pus propriul nume primul pe lista responsabililor. Dar apoi a formulat întrebarea care doare mai mult decât un 2-4 cu Bosnia: cât a progresat, de fapt, fotbalul românesc după 1990?
E o întrebare la care scorul nu încape pe tabelă. Am schimbat generații, selecționeri, președinți, sisteme competiționale și strategii. Am avut calificări care ne-au făcut să credem că ne întoarcem și eliminări după care am anunțat din nou reconstrucția. De fiecare dată am cârpit câte ceva. Rareori am construit totul de la fundație. Iar aici Hagi atinge poate punctul cel mai important al serii, România are nevoie de un drum, nu doar de un selecționer.
Un proiect pentru România, nu pentru următorul meci
„Fotbalul românesc trebuie să meargă mai sus”, spune Hagi. Și vorbește despre ambiția de a crea un drum, un proiect mare, unul de nivel național. Pentru că, așa cum spune chiar el, „este România la mijloc”.
Aici discuția nu mai poate începe luni dimineață cu „pe cine scoatem din primul 11?” și să se termine marți cu „pe cine convocăm în loc?”.
Dacă vrem ca România să poată juca la intensitate europeană, trebuie să ne întrebăm unde și cum pregătim jucătorii pentru această intensitate. Cum îi creștem. Cum îi antrenăm. Câte minute primesc. La ce ritm joacă. Ce cerem academiilor. Ce cerem cluburilor. Ce fel de antrenori formăm. Și, mai ales, ce vrem să fie fotbalul românesc peste cinci sau zece ani.
Pentru că naționala nu este o insulă. Este oglinda campionatului, a academiilor, a antrenorilor, a infrastructurii, a educației fotbalistice și, până la urmă, a ambițiilor noastre. Hagi spune că trebuie să ne uităm spre victorii și de acolo să înceapă schimbarea. Nu spre nostalgia victoriilor, ci spre mecanismele care le-au făcut posibile. România aceea nu s-a trezit într-o dimineață cu Hagi, Popescu, Petrescu, Lupescu sau Răducioiu la ușă. În spatele acelei generații au existat școli, cluburi, antrenori și un sistem care, cu toate defectele sale, producea fotbaliști pentru un anumit nivel.
„Mergem la Mogoșoaia și reflectăm”
Poate că aceasta este, până la urmă, declarația care rezumă cel mai bine momentul. Nu „îmi asum”. Nu „sunt principalul vinovat”, ci ideea de a merge înapoi la Mogoșoaia și de a reflecta asupra a tot ce s-a întâmplat.
Pentru că exact asta trebuie făcut acum. Fără proces public la miezul nopții. Fără sentințe scrise înainte ca autocarele să plece de la Arena Națională. Fără să transformăm 2-4 într-o apocalipsă fotbalistică și fără să pretindem, în sens invers, că nu s-a întâmplat nimic. S-a întâmplat. România a picat un examen. Hagi a spus-o primul, iar profesorul, de data aceasta, este și elev. Trebuie să revadă lucrarea.
Încrederea nu înseamnă cec în alb
Hagi merită timp tocmai fiindcă și-a asumat un proiect care nu poate fi judecat după 180 de minute. Dar încrederea pe care o cerem pentru el nu trebuie confundată cu indulgența.
România trebuie să înceapă să arate ceva. O idee recognoscibilă. Un nucleu. Relații de joc. O apărare care știe ce face înainte să vină centrarea, nu după. Un mijloc care nu confundă posesia cu controlul. Un atac care nu depinde de o sclipire. Și, mai ales, o echipă. Nu 30 de fotbaliști care trec prin laborator. O echipă. Hagi a vrut să vadă jucători, i-a văzut. Poate că seara cu Bosnia tocmai a grăbit momentul alegerii. Pentru că selecționerul a văzut mulți fotbaliști. Acum trebuie să înceapă să vadă România.
Urmează Polonia. Și începe partea grea
La cald, Hagi părea lovit. Era firesc. A spus că se simte „puțin diferit”, că va merge la Mogoșoaia, că va reflecta și că vor fi trase concluzii. Poate că 2-4 cu Bosnia va rămâne doar o seară proastă. Sau poate că, peste ceva timp, ne vom întoarce la ea și vom spune că acolo s-a terminat perioada experimentelor și a început construcția adevărată.
Nu știm încă. Știm doar că Hagi a cerut încredere. Iar încrederea adevărată nu se oferă doar după victorii. Atunci e simplu. Încrederea se vede după o seară ca aceasta. Îi dăm timp, dar îi cerem răspunsuri. Îl susținem, dar nu închidem ochii. Acceptăm că o echipă națională nu se construiește în două meciuri, dar nici nu uităm că meciurile oficiale nu sunt antrenamente cu tabelă.
Hagi răspunde pentru echipa pe care a trimis-o pe teren. Jucătorii răspund pentru ceea ce au făcut pe teren. Dar dacă vrem să înțelegem de ce selecționerul ajunge să spună că ar fi schimbat zece oameni la pauză, trebuie să privim ceva mai departe de banca naționalei.
Trebuie să privim spre fotbalul românesc. Poate că aceasta este adevărata întrebare rămasă după 2-4 cu Bosnia. Nu dacă Hagi a greșit echipa, a recunoscut singur că a greșit, ci dacă suntem dispuși, măcar de data aceasta, să discutăm despre construcție înainte să cerem din nou demolarea.
Hagi și-a asumat nota de plată. Acum trebuie să ne arate ce a cumpărat cu ea. Iar răspunsul nu trebuie dat la microfon. Trebuie dat pe teren. Pentru că selecționerul poate schimba zece jucători. România nu poate schimba zece ani într-o singură pauză.
