Viorica Susanu împlinește 51 de ani, Mihai Macovei 40, iar de la dispariția lui Emerich Vogl se împlinesc 55 de ani. Trei povești despre performanță, curaj și oameni care au lăsat ceva durabil în istoria sportului românesc. Lor li se alătură, într-o zi specială pentru memoria sportului, un mare cronicar, Radu Cosașu.
Viorica Susanu. Patru medalii de aur și două decenii în care apa i-a fost a doua casă
În anul 2000, la Sydney, Viorica Susanu urca pentru prima dată pe cea mai înaltă treaptă a podiumului olimpic. Făcea parte din echipajul de opt rame cu cârmaci al României, o barcă în care nouă oameni trebuie să respire, să gândească și să tragă la unison.
Patru ani mai târziu, la Atena, avea să cucerească două medalii de aur la aceeași ediție a Jocurilor Olimpice: una la doi rame fără cârmaci, alături de Georgeta Andrunache, și cealaltă în echipajul de opt.
La Beijing, în 2008, Susanu și Andrunache și-au apărat titlul olimpic la doi rame, iar echipajul de opt a adăugat un bronz.
Bilanțul: cinci medalii olimpice, dintre care patru de aur.
Născută la Galați, la 29 octombrie 1975, Viorica Susanu a participat la cinci ediții consecutive ale Jocurilor Olimpice, între Atlanta 1996 și Londra 2012. În canotaj, performanța se construiește departe de tribune. În dimineți reci, în kilometri care par să nu se mai termine, în antrenamente în care diferența dintre victorie și înfrângere se măsoară uneori în fracțiuni de secundă. Viorica Susanu a cunoscut atât responsabilitatea unei bărci în care fiecare mișcare depinde de ceilalți, cât și presiunea unui echipaj de numai două sportive, unde fiecare ezitare se simte imediat. La 51 de ani, povestea ei vorbește despre longevitate, încredere și acea formă de disciplină care transformă talentul în performanță.
Mihai Macovei. Căpitanul care n-a acceptat un 0-15
La Leicester, în octombrie 2015, România era condusă de Canada cu 15-0 la Cupa Mondială de rugby. Mai erau aproximativ 25 de minute, iar partida părea pierdută. Mihai Macovei, căpitanul „Stejarilor”, avea însă alte planuri.
A marcat primul eseu al României, apoi pe al doilea. Florin Vlaicu a transformat revenirea într-o victorie cu 17-15, una dintre cele mai spectaculoase răsturnări de scor din istoria Cupei Mondiale.
Născut la 29 octombrie 1986, la Gura Humorului, Macovei a crescut într-un sport care cere nu doar forță, ci și capacitatea de a-i ridica pe ceilalți atunci când lucrurile merg prost. A trecut prin rugbyul românesc, apoi prin cel francez, a purtat banderola de căpitan a naționalei și a depășit pragul de 100 de selecții.
A reprezentat România la trei ediții ale Cupei Mondiale, în 2011, 2015 și 2023. Pentru un căpitan, responsabilitatea nu se încheie odată cu propria evoluție. Trebuie să găsească resurse și pentru colegii care obosesc, pentru cei care se îndoiesc și pentru momentele în care tabela pare să nu mai lase loc speranței. La 40 de ani, Mihai Macovei rămâne asociat cu una dintre cele mai frumoase victorii ale rugbyului românesc. Nu pentru că România ar fi câștigat un trofeu în acea zi, ci pentru că a refuzat să piardă înainte de ultimul fluier.
Emerich Vogl. De la primul Mondial al României până la generația Mexic 1970
În 1930, România pornea spre Uruguay pentru prima ediție a Campionatului Mondial de fotbal. Drumul era lung, fotbalul profesionist abia începea să-și definească regulile, iar competiția avea să devină, în timp, cel mai urmărit eveniment sportiv al planetei. Printre jucătorii români se afla Emerich Vogl, fotbalist născut la Timișoara, la 12 august 1905.
A participat la Mondialele din 1930 și 1934, a câștigat titluri naționale cu Chinezul Timișoara și Juventus București și a adunat 29 de selecții pentru România. Dar contribuția sa la fotbal nu s-a încheiat odată cu retragerea.
A devenit antrenor, selecționer și unul dintre oamenii care au transmis experiența generațiilor interbelice către fotbalul românesc modern. A fost implicat și în pregătirea naționalei care avea să ajungă la Campionatul Mondial din Mexic, în 1970.
Puțini oameni au avut privilegiul de a cunoaște din interior două lumi atât de diferite: fotbalul pionierilor care traversau oceanul cu vaporul și fotbalul unei generații în care Dobrin, Dumitrache și Lucescu reprezentau România pe scena mondială.
Emerich Vogl a murit la 29 octombrie 1971, la 66 de ani. La 55 de ani de la dispariția sa, povestea lui ne amintește că istoria unei echipe naționale nu aparține doar celor care marchează golurile. Ea este construită și de oamenii care transmit mai departe experiența, cunoștințele și respectul pentru joc.
Alte aniversări și oamenii care au dat sportului o voce
Ziua de 29 octombrie aduce și alte aniversări importante.
Alin Petrache împlinește 50 de ani. Fost internațional de rugby și căpitan al naționalei, a continuat să activeze în administrația sportivă, inclusiv la conducerea Comitetului Olimpic și Sportiv Român.
Florin Gardoș împlinește 38 de ani. Fostul fundaș al Stelei și al naționalei a ajuns în Premier League, la Southampton, dar accidentările i-au influențat decisiv cariera.
Alina Tecșor-Cercel împlinește 47 de ani. Fostă jucătoare de tenis și căpitan nejucător al echipei României în Fed Cup, a contribuit la parcursul unei generații importante pentru tenisul feminin.
Lucian Maxinianu împlinește 54 de ani. Fost halterofil, a reprezentat România la Jocurile Olimpice de la Atlanta, în 1996.
Tot astăzi se împlinesc 55 de ani de la dispariția lui Ladislau Csillag, fost fotbalist și antrenor, unul dintre numele legate de perioada de început a fotbalului românesc. Iar pentru cei care cred că sportul trebuie și povestit, nu doar urmărit, 29 octombrie are o semnificație aparte.
Radu Cosașu ar fi împlinit 96 de ani. Născut în 1930, la Bacău, și dispărut în 2023, a fost unul dintre acei jurnaliști și scriitori care au înțeles că un meci poate spune ceva despre viață, despre oameni și despre lumea în care trăim.
A scris despre fotbal cu umor, sensibilitate și o libertate a gândului care depășea cu mult granițele terenului. Pentru el, sportul nu era doar un rezultat, ci un univers de personaje, emoții și întâmplări. Poate că tocmai aceasta este lecția pe care ne-o lasă o asemenea zi.
Viorica Susanu a învățat să învingă timpul. Mihai Macovei a demonstrat că o partidă nu este pierdută înainte de final. Emerich Vogl a legat generații pe care le despărțeau decenii de istorie. Iar Radu Cosașu ne-a arătat de ce toate aceste povești merită scrise.
Pentru că sportul trăiește prin performanțe, dar rămâne viu prin memoria celor care le-au realizat și prin cuvintele celor care știu să le povestească.
Mai puțină bârfă. Mai multe povești despre sport.
