Dorinel Munteanu a fost dat afară de la Sepsi. Da, ați citit bine. Singurul campion adevărat din acel vestiar, omul cu 134 de meciuri la națională, a fost scos din joc de niște băieți care mai mult își piaptănă freza decât pun osul la muncă. De un fotbal care-i scuipă pe cei ce trag tare și-i pupă pe cei care doar mimează efortul.
Într-un fotbal infestat de autosuficiență, Dorinel a venit cu reguli, cu disciplină, cu o mentalitate de profesionist, cu pretenții – da, blasfemie în România fotbalistică! A cerut antrenamente ca afară, responsabilitate, seriozitate. Ce-a primit în schimb? Un pumn în stomac. Un vestiar în care unii jucători, care n-au demonstrat nimic în carierele lor de ligă secundă, s-au simțit „ofensați” că trebuie să transpire, iar conducerea, în loc să-i tragă de urechi pe sabotorii în trening de firmă, a cedat. Elegant, i-au spus „mulțumim, la revedere” lui Dorinel.
Cine pe cine încurcă, domnilor?
Să ne înțelegem, echipa era praf înainte să vină Munteanu. Trei înfrângeri la rând, corect? Dar haideți să vedem cine le-a produs-niște jucători care în loc să muște din adversar, mestecă gumă și se uită la ceas. Oameni care, în loc să dea totul pe teren, se plâng că antrenorul „țipă prea mult” și „nu le dă like la story”.
Dorinel nu e un simpatic, nu e omul glumițelor și al caterincii de vestiar. Dar ăsta e păcatul lui? Că e serios? Că nu stă la cafele cu „băieții”? Că are pretenții de la niște indivizi care nu știu nici acum să pună o centrare decentă?
Dioszegi, patronul de la Sepsi, a spus-o clar: „Parcă s-a rupt ceva în echipă.” Da, s-a rupt, s-a rupt filmul și s-a rupt de tot. Când ai un grup de jucători care pun antrenorul la zid pentru că nu le cântă în strună, ai o problemă gravă. Dar în loc să taie în carne vie, Sepsi a schimbat bisturiul cu pansamente. Mai pe românește, l-au dat afară pe doctor și au lăsat infecția în vestiar.
Dorinel poate fi acuzat că nu e empatic, că nu mângâie jucătorii pe creștet, dar nu-l poți acuza că nu e profesionist.
Într-un fotbal în care antrenorii stau cu frica-n sân că jucătorii „le fac figura”, el încă mai credea în rigoare, încă mai visa la performanță.
Dar la Sepsi nu se vrea performanță, se vrea liniște, calm, zen și instastory.
În România fotbalistică, antrenorii care spun adevărul deranjează. Cei care cer muncă devin indezirabili, iar cei care vin cu reguli sunt rapid înlocuiți cu „manageri de grup” – adică tipi simpatici care nu deranjează liniștea colectivă. Dorinel a plătit cu scaunul fiindcă a îndrăznit să ceară caracter, să ceară efort, să ceară fotbal și să ceară profesionism.
Concluzia? Cât timp jucătorii mediocri vor conduce cluburile din interior, iar conducătorii slabi vor dansa după fluierul lor, fotbalul românesc va continua să alunece spre penibil. Și antrenori ca Dorinel Munteanu vor rămâne simple episoade, incomode, deranjante, neînțelese.
Azi l-au mazilit pe Dorinel. Mâine, probabil, va fi altul. Pentru că în fotbalul nostru, profesionalismul e o crimă. Iar călăii au fețe zâmbitoare, figuri de dive și ghete colorate.
