România a pierdut la Istanbul, 0-1 cu Turcia, și a mai închis o poartă care ducea spre Campionatul Mondial. A șaptea la rând. Nu cu zgomotul unui naufragiu, nu cu rușinea unui dezastru, ci cu acea durere mai apăsătoare decât orice umilință, cu durerea unei seri în care ai rămas în meci, dar nu ai intrat niciodată cu adevărat în el. Toată România a a văzut această realitate, că a fost un scor strâns, un joc controlat mai mult de gazde și o selecționată a României care a trăit din speranța unei scântei, nu din autoritatea unei idei.
Aici începe adevărul care trebuie spus fără furie, dar și fără perdea. România a avut ordine. A avut rânduri compacte. A avut momente în care a închis culoare și a împins meciul într-o zonă cenușie, în care Turcia nu a zburdat. Dar fotbalul mare nu te răsplătește pentru că ai rezistat. Te răsplătește când îndrăznești, iar România, aseară, a rezistat mai mult decât a îndrăznit. A avut bara lui Stanciu, a avut o situație a lui Ianis Hagi, a avut câteva tresăriri. Dar toate au fost episoade. Nimic din ce am produs nu a creat senzația că meciul poate fi întors cu adevărat.
În astfel de seri se vede nu doar valoarea, ci și fibra. Și da, trebuie spus limpede, au existat jucători care nu au dus meciul la temperatura lui reală. Nu în sensul că au trădat, nu în sensul că trebuie puși la zid, ci în sensul dur și profesionist al competiției, iar unii chiar nu au avut curajul necesar, alții nu au avut claritatea, iar câțiva au părut apăsați exact când naționala avea nevoie de sânge rece și de personalitate. Nicolae Stanciu a admis după meci că România nu s-a ridicat la nivelul partidei, iar în jurul echipei au apărut imediat discuții despre jucători depășiți de context și despre nevoia unei alte energii în grup.
Dar nici aici nu e loc pentru execuții publice. Naționala nu se repară cu barosul și nici cu insulta, se repară cu luciditate, iar luciditatea spune așa: această generație a dus România până la o poartă, dar nu a avut forța să o spargă. Asta nu anulează tot ce a fost bun. Nu șterge munca. Nu șterge serile în care această echipă ne-a ținut aproape. Dar arată o limită. O limită de ritm, de reacție, de prospețime, de imaginație. O limită pe care nu mai ai voie să o ignori dacă vrei ca următorul drum să nu se termine în același loc.
În privința lui Mircea Lucescu, lucrurile trebuie despărțite cu grijă. Experiența lui nu este negociabilă. Cariera lui nu se discută. Ochii lui pentru detaliu, instinctul lui, felul în care citește jocul și construiește echilibru rămân repere pe care fotbalul românesc nu are voie să le trateze cu ușurință. Chiar și după acest meci, Lucescu a vorbit despre diferența de valoare în favoarea Turciei și a identificat punctual eroarea din care s-a născut golul. A fost, ca întotdeauna, lucid și precis, dar experiența unui selecționer, oricât de mare este, nu poate înlocui la nesfârșit prospețimea unei generații care trebuie să vină din urmă. Iar după Istanbul, până și în comentariile din jurul echipei a apărut mai apăsat ideea că urmează un schimb de ritm, poate chiar un început de schimb de generație.
Aici este, de fapt, miezul editorialului. România nu are nevoie de o revoluție teatrală. Are nevoie de o schimbare inteligentă. De aer. De jucători noi, nu doar tineri, ci noi în sensul de foame, de îndrăzneală, de reflex ofensiv, de nerăbdare bună. Are nevoie ca lângă nucleul care mai poate duce lupta să apară sânge proaspăt, care să nu intre în meciurile mari cu respect până la timiditate. Pentru că exact asta a lipsit aseară, a lipsit senzația că România poate mușca fără să ceară voie.
Istanbulul nu trebuie transformat nici în tragedie națională, nici în scuză convenabilă. El trebuie păstrat ca o oglindă. În ea se vede o echipă serioasă, disciplinată, dar prea puțin periculoasă. O echipă care nu s-a făcut de râs, dar nici nu a impus respectul acela pe care îl capătă doar cei care atacă destinul, nu doar îl așteaptă.
Și poate că tocmai de aici trebuie început din nou. Nu din cenușa unui eșec, ci din adevărul lui. România a fost aproape doar în rezultat. În joc, a fost mai departe decât arată tabela, iar dacă vrem ca următoarea campanie să nu se termine tot cu un oftat și cu televizorul deschis la Mondial pentru alții, atunci trebuie să acceptăm un lucru simplu și greu, iar uneori, respectul față de ceea ce ai construit obligă tocmai la curajul de a schimba.
