Bucureștiul, într-o seară de mai în care fotbalul trebuia să clocotească, a aprins cu greu jarul. Sub luminile orbitoare ale Arenei Naționale, într-un cadru demn de marile clasice sud-americane, cu un campion mondial precum Cafu în tribune și orgolii roș-albastre amestecate cu fum, nervi și cântece din burta peluzelor, „Eternul Derby” a pornit ca un ceai englezesc: cald, dar liniștit, aromat, dar fără explozie.
FCSB și Dinamo, rivali de-o viață, s-au privit în ochi cu reținerea unor foști îndrăgostiți. În debut, atmosfera a părut diluată, aproape protocolară, cum rar se întâmplă într-un meci în care fiecare detentă are gust de istorie. Dar fotbalul are obiceiul de a trage cortina greu și de a livra spectacol când nici nu te mai aștepți.
VAR-ul și bara – aliații celor în alb-roșu
Minutul 10, prima strigare, Mihai Popescu, imperial în execuție și intuiție, îl găsește pe Cisotti cu o pasă scrisă parcă în limba lui Pirlo. Execuția italianului trimite tribuna în picioare, dar VAR-ul, acest notar rece al fotbalului modern, răcește bucuria cu gheață tehnologică. Gol anulat, scor neschimbat, suspine adunate.
Patru minute mai târziu, Radunović își ia libertatea de a zgudui bara dinamovistă din lovitură liberă. Era clar, FCSB apăsa pe pedala de accelerație, iar Dinamo părea prins în frâna de mână a precauției.
Un Cîrjan și doi Popești
Dacă din tabăra „câinilor” cel mai clar semnal de viață a venit de la Cîrjan, un mijlocaș ce pare crescut cu filosofia lui Arteta și oxigenul din Hale End, la FCSB s-a declanșat o cavalcadă britanică, presing în valuri, recuperări agresive, pase verticale. Un football à l’anglaise, în toată puterea expresiei.
Minutul 23 – Cisotti salvează o minge imposibilă și centrează cu ADN italian, iar Bîrligea, cu instinctul unui vânător de goluri, deschide scorul. Trei minute mai târziu, Popeștii se reunesc pentru o fază de pus în ramă – Mihai trimite o minge „cu adresă” în bocancul lui Octavian, care o trimite în plasă cu o nonșalanță de fotbalist crescut în laboratoarele viselor.
2-0 și totul părea deja decis, dar roș-albaștrii nu s-au oprit.
Apoteoza roș-albastră și ecoul unui titlu aproape pecetluit
Minutul 36 – Cisotti, într-o seară de balet fotbalistic, îl servește din nou pe Tavi Popescu, dar de data aceasta, Popescu cel mic dă o lovitură mare, șut în diagonală, cu toată relaxarea unui jucător care știe că poartă greutatea unui tricou mare și îi stă bine cu ea. Dublă pentru Popescu, triplă pentru FCSB, și probabil actul final al unei lupte pentru titlu care mai are doar de completat formalitățile.
Jucatorii FCSB celebrand al doilea lor gol, foto: Emil Sebastian Popescu/SportPulse
Prima repriză a fost o demonstrație de forță, un dans elegant cu ghete de oțel. FCSB a arătat ca o echipă care nu doar că vrea titlul, dar îl merită. Cu un plan de joc clar, cu fotbaliști care joacă pentru cameră, pentru galerie și pentru destin.
la segunda mitad speranțe și netezirea drumului spre titlu
Începe cu o decizie VAR pentru un presupus henț în careu, iar lovitura de la 11 metri se acordă. Acest VAR, când înger, când demon, are obiceiul de a se strecura în poveștile cele mai pasionale. De data asta, părea mai degrabă demonul care tulbură liniștea unei echipe în plin avânt. În vremurile în care am crescut, când televizoarele erau pătrate și emisiunile se terminau cu plictisitorul Telejurnal, nimeni nu-și imagina că vom vedea vreodată meciuri întrerupte de reluări, linii trase digital și arbitri cu căști în urechi, dar vremurile se schimbă, și jocul la fel. Ce nu se schimbă este tremurul inimii când mingea stă pe punctul cu var.
Minutul 56. Selmani, cu o ghiulea de pe punctul cu var, reduce din diferență. O execuție care pare desprinsă din epoca marilor dinamoviști ai trecutului. Mingea intră, tribuna tresare, iar meciul capătă altă tensiune. Se întunecă puțin în peluză și se înalță speranța în alb și roșu.
Minutul 59. Acțiune fulgerătoare, Perica pentru Pop, și dintr-odată Tîrnovanu devine sculptură în aer. Plonjează, salvează, se ridică. Nu s-a schimbat tabela, dar s-a scris o altă pagină în cartea de onoare a portarilor.
Parcă ceva se întâmplă, parcă doar acea poartă, vrea să fie martora marilor ocazii. Dinamo presează, dar nu mușcă. FCSB, ca o echipă cu palmares, știe când să se închidă, când să domolească, când să calmeze o furtună. Liniștea de după valuri e, uneori, semnul unei echipe mari.
Epilog cu gust de titlu
Dacă derby-urile sud-americane sunt despre foc și pasiune crudă, iar cele britanice despre ritm și luptă dură, acest FCSB vs Dinamo a fost un amestec reușit, condimentat cu tehnică latină, tactică continentală și emoție balcanică. A fost carne, sânge și minte, într-un dans cu trei pași: Popescu, Bîrligea și Cisotti – trei nume, o singură idee.
Pe Arena Națională, Cafu zâmbea în tribune. Poate nu a înțeles toate versurile acestui derby românesc, dar sigur i-a plăcut ritmul. Fotbalul nostru, cu toate bubele lui, încă are momente când îți face pielea de găină, iar într-o seară de luni, la București, a fost unul dintre ele.
Pentru Dinamo, rămâne amintirea unui început curajos în ambele reprize și de fiecare dată atins prea repede. Pentru FCSB, rămâne certitudinea că „la final contează cine strânge ropotele de aplauze”, iar azi, ele s-au auzit clar, răspicat, roșu-albastru.
Titlul? Încă nu e semnat oficial, dar mâna e deja pe stilou.
