Anglia a încheiat Campionatul Mondial cu medalia de bronz și cu o demonstrație ofensivă care a făcut aproape imposibil de înțeles prestația timidă din semifinala cu Argentina. Într-un meci spectaculos, haotic și absolut memorabil, selecționata lui Thomas Tuchel a învins Franța cu 6-4 și a oferit, în sfârșit, imaginea unei echipe capabile să joace precum o pretendentă autentică la titlul mondial.
Dincolo de cele zece goluri, partida a avut și valoarea unei lămuriri. Franța, prezentată înaintea competiției drept marea favorită de numeroși „specialiști”, s-a dovedit exact ceea ce sugerase încă din fazele anterioare, o echipă cu nume mari, dar cu un joc mult mai modest decât reputația construită în jurul ei.
A face spectacol împotriva unor adversari accesibili și a te chinui pentru un 1-0 cu Paraguay nu reprezintă neapărat certificatul unei viitoare campioane mondiale. Uneori este suficient să privești meciurile. Alteori trebuie să le și înțelegi.
Anglia, devastatoare timp de 45 de minute
Pentru o repriză, Anglia a jucat precum o mare campioană. Echipa lui Tuchel a fost rapidă, agresivă, precisă și curajoasă. Exact acele calități care lipsiseră în semifinala cu Argentina au apărut din primul minut împotriva Franței.
Declan Rice a deschis scorul cu un șut superb de la aproximativ 25 de metri, după ce a interceptat o pasă neglijentă a lui Désiré Doué. Portarul Mike Maignan a rămas aproape nemișcat, surprins de execuția mijlocașului englez. Rice a contribuit imediat și la golul al doilea. Din cornerul executat de el, Ezri Konsa a înscris cu capul, ironia fiind imposibil de ignorat. Fundașul fusese implicat în schimbarea atât de criticată din semifinala cu Argentina, când intrarea sa în locul lui Anthony Gordon simbolizase retragerea prematură a Angliei. De această dată, Konsa a jucat într-o linie defensivă de patru și a apărut în careul advers pentru a înscrie.
Saka, recital de mare campion
Apoi, scena i-a aparținut lui Bukayo Saka. Extrema lui Arsenal a oferit una dintre cele mai bune prestații individuale ale Angliei la acest turneu. După ce un prim șut i-a fost respins de pe linia porții de Maxence Lacroix, Saka a continuat faza, iar Marcus Rashford i-a întors mingea pentru golul de 3-0. Al patrulea gol a venit după o pasă excelentă a lui Eberechi Eze, iar Saka a finalizat cu calm și precizie. Hat-trick-ul a fost completat din penalty, după ce Djed Spence, lansat într-o cursă devastatoare, a fost faultat de Malo Gusto.
Saka a devenit astfel doar al patrulea englez care reușește trei goluri într-un meci de Campionat Mondial, alături de Geoff Hurst, Gary Lineker și Harry Kane. Faptul că un asemenea jucător fusese redus la un rol secundar în semifinala cu Argentina nu face decât să amplifice regretul. Anglia avea viteză, creativitate și forță ofensivă. Doar că, în meciul cel mai important, a ales să se teamă.
Franța, favorită doar în predicții
La pauză, tabela indica 4-0 pentru Anglia. Franța, atât de lăudată înaintea turneului, arăta dezorganizată, lentă și complet depășită. Nu era imaginea unei mari favorite, ci a unei echipe care trăise prea mult din reputație, din valoarea individuală a jucătorilor și din convingerea altora că trebuie neapărat să fie puternică.
Didier Deschamps a efectuat patru schimbări la pauză, iar Franța a reușit să revină spectaculos. Kylian Mbappé a înscris de două ori, Bradley Barcola a punctat după o pasă a căpitanului francez, iar Ousmane Dembélé a dus scorul la 5-4. Revenirea a fost remarcabilă, dar nu poate șterge întrebarea esențială: cum poate o echipă considerată principala favorită la trofeu să primească patru goluri într-o singură repriză și șase în total?
Franța a avut un Mbappé excepțional și un Michael Olise inspirat, dar a avut nevoie de o prăbușire temporară a Angliei pentru a reveni în meci. Aceasta nu este definiția unei echipe dominante. Este definiția unei selecționate talentate, dar profund vulnerabile.
Bellingham a închis spectacolul
Anglia a avut nevoie de Jude Bellingham pentru a opri revenirea franceză. Intrat de pe banca de rezerve, mijlocașul a pornit într-o acțiune individuală de mare clasă și a înscris golul de 6-4, devenind jucătorul care a securizat victoria și medalia de bronz. Pentru prima dată în istoria Cupei Mondiale, o echipă a marcat șase goluri împotriva Franței. Este o performanță care spune multe despre calitatea ofensivă a Angliei, dar și despre fragilitatea unei echipe franceze care fusese prezentată mult prea generos.
Bronzul care lasă cel mai mare regret
Thomas Tuchel poate afirma că Anglia a obținut cel mai bun rezultat al său la un Campionat Mondial după titlul din 1966. Spre deosebire de edițiile din 1990 și 2018, englezii au câștigat finala mică și au încheiat turneul pe podium. Totuși, victoria nu poate fi separată de sentimentul că Anglia putea obține mult mai mult.
Unde a fost această echipă în semifinala cu Argentina? Unde au fost Saka, Rashford, curajul ofensiv și presingul agresiv? De ce o selecționată capabilă să înscrie de șase ori împotriva Franței a ales să apere un avantaj minim și să renunțe la inițiativă în meciul care o putea duce în finală?
Anglia a plecat acasă cu bronzul, dar și cu dovada clară că avea resursele necesare pentru o luptă mult mai mare.
Franța, în schimb, a plecat cu imaginea unei favorite construite mai ales în studiouri, predicții și analize superficiale. O echipă puternică, fără îndoială, dar umflată peste valoarea jocului său și supraevaluată de cei care au confundat numele de pe tricouri cu fotbalul produs pe teren.
Anglia a câștigat medalia de bronz. Dar, poate mai important, a demontat definitiv mitul unei Franțe invincibile.
