Argentina nu a reușit să cucerească al doilea titlu mondial consecutiv, însă nimic nu poate umbri moștenirea unei generații care a scris istorie și a readus fotbalului emoția sa cea mai pură.
Cu doar câteva săptămâni înaintea finalei, Lionel Scaloni mărturisea că tot ceea ce a trăit la această Cupă Mondială reprezintă motivul pentru care a ales să devină antrenor.
Poate că milioane de argentinieni (și nu numai ei) ar putea spune, la rândul lor, că fotbalul și inima pe care Scaloneta le-a arătat lumii sunt motivele pentru care s-au îndrăgostit de acest sport.
Pentru că această echipă nu a fost doar o națională de fotbal. A fost o poveste. A fost o familie. A fost un sentiment. Din cei unsprezece jucători care au început finala împotriva Spaniei, nouă au debutat la echipa națională sub comanda lui Lionel Scaloni.
Această echipă, cea care l-a însoțit pe Lionel Messi în ultimul său Mondial, cea care a venit cu răni, cu oboseală și cu multe bătălii în picioare, dar care nu și-a negociat niciodată sacrificiul, este, înainte de toate, echipa lui Scaloni. Este opera lui.
În 2018, după dezastrul de la Cupa Mondială din Rusia, puțini credeau că Argentina poate renaște atât de repede și poate că și mai puțini credeau că omul care avea să o reconstruiască va fi Lionel Scaloni.
A acceptat o provocare pe care alții au evitat-o. A preluat o națională aflată într-o profundă criză de identitate și a început să construiască. Nu doar o echipă, ci un grup. O frăție. A oferit încredere unor jucători tineri care aveau să devină indispensabili. A pus accent pe lucrurile simple, pe respectul reciproc, grija pentru coechipier, sentimentul de apartenență.
Și, poate mai presus de toate, a insistat asupra ideii că succesul vine atunci când vestiarul devine o familie. De aceea vorbea atât de des despre mesele împreună, despre asados, despre serile petrecute în grup.
Pentru Scaloni, acestea nu erau simple momente de relaxare. Erau legăturile care îi transformau pe jucători în frați. Iar această fraternitate a fost una dintre cele mai mari forțe ale Scalonetei. De această dată, însă, nu a fost suficient. Nici umilința. Nici foamea de succes. Nici caracterul care a definit această generație. Durerea finalei este reală. Doare. Va continua să doară. Dar nu poate șterge ceea ce a fost construit. Nu poate șterge Qatarul. Nu poate șterge cele două Copa América. Nu poate șterge Finalissima. Nu poate șterge cele două finale mondiale consecutive. Și, mai ales, nu poate șterge iubirea pe care această echipă a reușit să o creeze.
Înainte de Copa América 2019, Scaloni spunea:
“Argentina nu mai este o mare putere mondială, dar prin muncă, prin cultura noastră și dacă știm exact ce vrem, putem deveni din nou competitivi. Suntem Argentina, însă de mult timp nu am mai câștigat nimic. Dacă vom rămâne umili, vom avea din nou motive de bucurie.”
Șapte ani mai târziu, aceste cuvinte par aproape profetice. Pentru că Lionel Scaloni nu doar că a readus Argentina în elita fotbalului mondial. A făcut-o din nou campioană. I-a oferit lui Messi liniștea pe care o căutase întreaga carieră și i-a permis să plece împăcat.
Există și o frumoasă ironie a destinului. Scaloni a fost unul dintre primii colegi ai lui Messi la echipa națională mare. În urmă cu aproape 21 de ani, el i-a oferit prima pasă lui Leo la debutul său în tricoul Argentinei. Iar acum, același om a devenit antrenorul ultimului său tango mondial. Omul care l-a ajutat să ridice Cupa Mondială la Lusail. Omul care i-a fost alături până la ultima lacrimă.
În 2018, Scaloni credea că mandatul său la națională va dura doar câteva meciuri. Istoria a avut însă alte planuri. I-a oferit două Cupe Mondiale. Două finale. Șase ani de glorie. Șase ani în care Argentina a dominat fotbalul mondial. Șase ani în care milioane de oameni au învățat din nou să iubească fotbalul prin intermediul unei echipe care a jucat cu sufletul la vedere.
Poate că visul bicampionatului s-a încheiat. Poate că ultimul tango al lui Messi nu a avut finalul dorit. Poate că Spania este noua regină a lumii și trebuie felicitată pentru un titlu câștigat pe deplin meritat. Dar există lucruri pe care niciun trofeu pierdut nu le poate lua.
Emoțiile. Amintirile. Lacrimile. Îmbrățișările. Golurile imposibile și sentimentul că această echipă a făcut o planetă întreagă să creadă din nou în frumusețea jocului.
Scaloneta nu a cucerit al doilea aur mondial. Dar a cucerit ceva poate și mai rar. Dragostea eternă a susținătorilor ei. Iar în fotbal, puține realizări sunt mai mari decât aceasta. Argentina plânge astăzi. Dar o face în picioare. Cu inima frântă, dar cu memoria plină de recunoștință. Amărâtă, dar încă fericită. Pentru că există echipe care câștigă trofee și există echipe care devin parte din sufletul oamenilor. Iar Scaloneta lui Lionel Scaloni va rămâne pentru totdeauna una dintre acestea.
