Ibericii au dominat marea finală de la New Jersey și au confirmat că reprezintă noul reper al fotbalului mondial. Argentina lui Messi a rezistat eroic, însă eliminarea lui Enzo Fernández a rupt echilibrul unei finale care părea să se îndrepte spre loviturile de departajare. La final, Spania a sărbătorit, iar Lionel Messi și-a încheiat aventura mondială în lacrimi, dar cu statutul de legendă intact.
Expresia „o victorie a fotbalului” poate părea uneori un clișeu, însă puțini dintre spectatorii neutri ar putea contesta faptul că triumful Spaniei din finala Cupei Mondiale a răsplătit echipa care a căutat cel mai mult jocul, a construit cu mai multă claritate și a controlat aproape permanent ritmul partidei.
Când Ferran Torres a trimis mingea în poartă în minutul 106, iar Rodri a ridicat ulterior trofeul pe MetLife Stadium, Spania a primit recompensa unui turneu aproape impecabil. Ibericii au câștigat o confruntare de uzură, solicitantă atât pentru jucători, cât și pentru cei care au urmărit-o, și au devenit pentru a doua oară campioni mondiali.
„Nu există nicio îndoială că echipa potrivită a câștigat”, a declarat fostul căpitan al Angliei, Alan Shearer, pentru BBC One.
„Spania a controlat posesia de la început până la sfârșit. A fost echipa care a încercat să joace, să creeze ocazii și să găsească spații în spatele defensivei adverse. Este o victorie pentru fotbal datorită modului în care a evoluat. Spania a meritat.”
O superioritate confirmată de toate cifrele
Statisticile finalei descriu fidel controlul exercitat de formația pregătită de Luis de la Fuente. Spania a avut 65% posesie, un indice al golurilor așteptate de 1,94 și a expediat 20 de șuturi, dintre care 11 pe spațiul porții.
Argentina a reușit să reziste printr-o organizare defensivă extrem de riguroasă și prin intervențiile excepționale ale lui Emiliano Martínez, care a înregistrat 11 parade, cele mai multe realizate de un portar într-o finală de Cupă Mondială de când sunt păstrate astfel de statistici. La celălalt capăt al terenului, Unai Simón a încheiat turneul cu șapte partide fără gol primit în opt apariții și a câștigat Mănușa de Aur.
Spania a încasat un singur gol pe întreaga durată a competiției, cea mai bună performanță defensivă realizată vreodată de o echipă care a cucerit trofeul mondial. Acest echilibru între creativitatea ofensivă și siguranța defensivă a fost una dintre marile explicații ale succesului iberic.
Spania, reperul actual al fotbalului mondial
Chiar și într-un sport în care comparațiile între generații și competiții sunt dificil de cuantificat, Spania poate fi considerată în prezent principala forță a fotbalului internațional. Ibericii sunt campioni mondiali, europeni și olimpici, în timp ce reprezentativa feminină deține, la rândul său, titlul mondial.
Naționala iberică a ajuns la 38 de meciuri consecutive fără înfrângere în toate competițiile, cea mai lungă serie înregistrată vreodată de o reprezentativă europeană. Parcursul nu a început perfect. Spania a remizat fără gol cu Insulele Capului Verde în primul meci al competiției. În mod curios, nici în 2010, la precedentul titlu mondial, ibericii nu și-au câștigat partida de debut, fiind învinși atunci de Elveția cu 1-0.
Două dintre cele doar trei performanțe cunoscute în care un fotbalist a completat cel puțin 100 de pase într-o finală mondială au fost înregistrate în această partidă. Rodri a reușit 101 pase, iar Pau Cubarsí a ajuns la 121, o cifră remarcabilă pentru un fundaș de numai 19 ani.
Cubarsí a fost desemnat cel mai bun tânăr jucător al turneului, în timp ce colegul său de la Barcelona, Lamine Yamal, a demonstrat încă o dată că viitorul îi aparține. La 19 ani și șase zile, Yamal a devenit al treilea cel mai tânăr fotbalist care a evoluat într-o finală de Cupă Mondială, după Pelé, în 1958, și Giuseppe Bergomi, în 1982. Totodată, spaniolul este acum al treilea cel mai tânăr campion mondial din istorie. Pentru mulți dintre componenții lotului iberic, această victorie poate reprezenta doar începutul unui ciclu extraordinar.
Argentina a rezistat prin luptă și sacrificiu
Argentina a abordat finala cu o strategie pragmatică, încercând să reducă spațiile, să fragmenteze ritmul Spaniei și să mențină partida într-un echilibru fragil cât mai mult timp. Campioana mondială din 2022 nu a putut concura cu Spania la capitolul posesie sau construcție. Ibericii au realizat 852 de pase, aproape dublu față de cele 464 ale Argentinei. Totuși, echipa lui Lionel Scaloni a reușit să transforme finala într-o confruntare tensionată și imprevizibilă, în care diferența a rămas minimă până în prelungiri.
Argentina a fost prima echipă din istoria Cupei Mondiale care nu a expediat niciun șut în primele 90 de minute ale unei finale. Prima sa încercare a venit în minutul 117, prin Lionel Messi. Această statistică evidențiază superioritatea Spaniei, dar nu spune întreaga poveste a rezistenței argentiniene.
„La Scaloneta” a compensat prin disciplină, efort fizic și o disponibilitate uriașă la sacrificiu. Mult timp, planul defensiv a funcționat, iar posibilitatea loviturilor de departajare a rămas reală.
Eliminarea lui Enzo Fernández, momentul care a rupt echilibrul
Enzo Fernández a primit primul cartonaș galben pentru proteste, iar apoi a fost eliminat după o intervenție foarte întârziată asupra lui Pau Cubarsí. Din acel moment, Argentina a fost obligată să joace în inferioritate numerică împotriva unei echipe care domina deja posesia și care putea deplasa mingea cu mare viteză dintr-o zonă în alta. Eliminarea a reprezentat, probabil, momentul decisiv al finalei.
Este imposibil de afirmat cu certitudine ce s-ar fi întâmplat dacă Argentina ar fi rămas cu 11 jucători, însă echipa lui Scaloni reușise să ducă partida într-o zonă în care fiecare minut trecut o apropia de loviturile de departajare. Într-un asemenea scenariu, experiența Argentinei, personalitatea lui Emiliano Martínez și presiunea unei finale ar fi putut schimba complet raportul de forțe.
Spania a meritat victoria prin tot ceea ce a arătat, dar Argentina poate regreta dezechilibrul creat de eliminarea lui Fernández. Cu efectivul complet, sud-americanii ar fi avut o șansă importantă să ducă meciul până la penalty-uri, iar acolo orice rezultat ar fi devenit posibil. Lionel Scaloni a vorbit despre acest moment la conferința de presă, vizibil afectat de înfrângere.
„Chiar dacă au fost mai buni decât noi până în minutul 85, mi-ar fi plăcut să aflu ce s-ar fi întâmplat dacă am fi rămas cu 11 jucători pe teren”, a declarat selecționerul Argentinei.
„Am reușit să ajungem până aproape de final într-un meci atât de deschis, dar nu a fost să fie. Au meritat victoria, aceasta este realitatea.”
Tensiuni după ultimul fluier
Finalul partidei a fost urmat de câteva momente tensionate între jucătorii celor două echipe. Leandro Paredes a fost implicat în dispute cu Rodri, Gavi și Borja Iglesias, iar Nahuel Molina a fost surprins într-un incident cu un jucător spaniol. Imaginile nu au făcut cinste intensității și valorii finalei, însă trebuie privite și în contextul unei confruntări de 120 de minute, disputată la limita epuizării fizice și emoționale. Dezamăgirea Argentinei a fost uriașă, la fel cum bucuria Spaniei a fost imposibil de controlat în primele clipe de după cucerirea trofeului. Aceste episoade nu ar trebui să umbrească însă nici performanța extraordinară a noii campioane mondiale, nici parcursul unei Argentine care a ajuns pentru a doua oară consecutiv în finală.
Spania a fost echipa mai bună, Argentina a fost aproape să reziste
Finala din New Jersey a oferit două adevăruri care pot coexista. Spania a fost echipa superioară. A controlat posesia, a creat mai mult, a avut răbdare și a rămas fidelă propriei filozofii chiar și atunci când golul întârzia să apară.
Titlul mondial al ibericilor este pe deplin meritat. Argentina, în schimb, nu a reușit să joace fotbalul ofensiv care i-a adus trofeul în 2022, dar a demonstrat din nou că știe să sufere, să reziste și să mențină un meci în viață chiar și în cele mai dificile condiții. Eliminarea lui Enzo Fernández a înclinat definitiv balanța. Cu 11 jucători pe teren, echipa lui Scaloni ar fi putut împinge finala până la loviturile de departajare. Spania nu a avut însă nevoie de penalty-uri. A continuat să paseze, să preseze și să creadă în ideea sa de joc până când Ferran Torres a găsit golul care a separat cele două echipe. Iar când Rodri a ridicat Cupa Mondială, fotbalul a celebrat o campioană completă, curajoasă și fidelă propriei identități.
