Luni nu a fost o simplă zi de lucru, a fost o zi care m-a sfâșiat pe dinăuntru și m-a recompus în același timp. Două meciuri, două locuri sfinte, două amintiri care poartă același nume sacru: Diego Armando Maradona. Gimnasia La Plata, ultima echipă pe care a antrenat-o, și Argentinos Juniors, prima echipă care i-a dat lumii geniul său. Două borne între care nu se întinde doar o carieră, ci o viață întreagă de pasiune, nebunie și eternitate.
Am fotografiat două meciuri în aceeași zi, dar în Argentina timpul nu curge, el arde. Diferențele de fus orar, oboseala, emoțiile adunate din ultimele zile, toate s-au topit când am pășit în templul celor de la Gimnasia. Acolo, între fumul gros de la grătare și cântecele care nu se opresc niciodată, am înțeles că fotbalul nu e un spectacol, ci o religie trăită în direct.
Gimnasia nu e o echipă, e o stare. E o emoție care te ia de guler și te trage în inima ei. Stadionul nu seamănă cu nimic din Europa, e un stadion vechi, e imperfect, dar emană viață, are caracter. Când am intrat, am simțit ceva ce n-am mai simțit niciodată, a fost acel sentiment al apartenenței absolute, ca și cum m-aș fi întors acasă. Nu, nu seamănă cu Corvinul, dar în felul în care oamenii cântau, se îmbrățișau, se rugau pentru un gol, era ceva familiar. Acolo, fiecare suflu e pentru echipă, fiecare lacrimă e o rugăciune.
Și apoi, seara, Argentinos Juniors. Acolo unde Maradona a început totul. Acolo unde legenda și copilul se confundă. Stadionul mic, cochet, aproape intim, dar cu un puls care te zdruncină. Totul acolo pare impregnat cu spiritul lui Diego, tribunele, băncile, chiar și aerul. În jurul meu, oameni care nu vorbeau, ci trăiau. Cântau, plângeau, se îmbrățișau. Într-o zi de luni, într-o seară oarecare, stadionul era plin până la refuz. Aici, nimeni nu merge la fotbal. Aici, lumea merge să se purifice.
E aproape imposibil de descris în cuvinte cum trăiesc argentinienii fotbalul. La noi, fotbalul e o emoție. La ei, e o formă de supraviețuire. Fiecare copil e născut cu o minge în brațe, fiecare femeie știe versurile imnurilor clubului, fiecare bătrân are lacrimi în ochi când își amintește de „El Diego”.
Sunt latin, vin dintr-o țară latină, cu oameni calzi, care iubesc fotbalul. Dar aici, am descoperit o altă dimensiune. Noi iubim. Ei venerează. Noi trăim meciurile. Ei trăiesc pentru ele.
De la primul pas spre stadion până la ultimul cântec după fluierul final, Argentina e o poveste de dragoste care nu se termină niciodată.
Să fotografiezi meciurile primei și ultimei echipe a lui Maradona nu e un eveniment profesional. E o binecuvântare. E ca și cum ai fi atins pentru o clipă esența acestui popor care transformă fotbalul în artă, suferința în poezie și bucuria în credință.
Și da, oboseala, diferențele de fus orar, efortul, toate dispar când vezi o mamă care își ridică fiul pe umeri și strigă numele echipei ca pe o rugăciune sau când vezi o tânăra parcă coborâtă de pe coperta unei reviste de fashion care arde de pasiune. Când vezi un tată care plânge după un gol ratat. Când înțelegi că în fiecare ochi există o poveste.
Argentina mi-a ars sufletul cu focul ei frumos, cu nebunia ei curată, cu dragostea ei pentru fotbalul care nu se joacă, ci se simte până în măduva oaselor.
Și dacă ar fi să aleg o concluzie, e una simplă și sinceră, scrisă cu inima:
Gimnasia, amor a primera vista!
Argentinos Juniors, sos increible!
