Atena. Universitatea Craiova a trăit, în aceeași seară, două meciuri, unul jucat de ea, curajos, matur, pe alocuri uluitor și altul scris din fluier, cu cerneală nervoasă, prelungiri „la prelungiri” și o senzație apăsătoare că timpul, pentru unii, are elastic. În final, AEK a câștigat cu 3-2 după ce oltenii au condus 2-0, iar lovitura decisivă a venit din penalty, la 90+15.
La început, Craiova a avut acele minute în care simți că aerul e greu, stadionul, presiunea, adversarul. AEK a împins, a încercat să te țină jos, să te facă să te îndoiești. Numai că, după momentele mai dificile, Craiova s-a așezat în joc cu o siguranță care a surprins. A început să lege pase, să închidă culoare, să atace lucid și, mai ales, să arate că nu venise la Atena să „supraviețuiască”, ci să joace fotbal.
Golul de 0-1 (min. 30) a fost exact recompensa unei echipe care a refuzat să se micșoreze: Ștefan Baiaram a deschis scorul și, brusc, meciul s-a mutat în alt registru.
Apoi, în minutul 59, Craiova a lovit din nou: Alexandru Cicâldău a dus scorul la 2-0 și, pentru o clipă, Atena a amuțit.
De aici începe partea care doare cel mai tare, pentru că nu mai vorbim doar despre fotbal. AEK a revenit rapid, prin Vida (min. 65/66), iar finalul s-a transformat într-o cursă în care fiecare secundă ar fi trebuit să conteze, doar că, în seara asta, secundele au contat… selectiv.
Arbitrajul: când „timpul suplimentar” devine un concept filosofic
În minutul 90, tabela a primit verdictul, 8 minute de prelungire. De ce 8 minute? Pentru ce?
Numai că, în realitate, am asistat la o lecție practică despre cum poți „descoperi” minute noi, ca într-un laborator în care nimeni nu mai măsoară, doar inventează.
AEK a egalat la 90+8 (Kutesa), fix în ultima secundă a prelungirilor anunțate, un moment pe care presa greacă l-a descris ca pe o revenire dramatică.
Și totuși, meciul n-a murit acolo. A mai trăit. Mult. Îndeajuns cât să ajungem la 90+15, unde s-a dictat și transformat penalty-ul decisiv (Jovic).
Nu, Craiova nu caută scuze. Dar când prelungirile se prelungesc încă o dată, și încă o dată, iar un arbitru atât de nesigur își face din final un spectacol de improvizație, ai voie să spui, fără ocolișuri, că e un arbitraj foarte slab. Un arbitraj care nu doar greșește, ci își pierde controlul asupra propriului meci. Un arbitraj care te obligă, inevitabil, să te întrebi: de ce a fost nevoie de atât de mult „timp” ca să se găsească exact faza care închide seara?
Iar ironia crudă e simplă: în astfel de seri, fotbalul nu-ți mai cere să fii mai bun, ci îți cere să reziști și la ceea ce nu ar trebui să existe într-un meci de acest nivel, haosul de la centru.
Ultima secundă: de la extaz la tristețe
Undeva, printre aceste minute smulse dintr-un final care părea deja scris, se strecoară și contrastul pe care îl știe tot fotbalul românesc, dacă la meciul lui FCSB ne-am bucurat în ultima secundă, acum ne întristăm în ultima secundă. Diferența e că, la Atena, ultima secundă n-a mai fost o secundă. A fost un sfert de oră.
De ce rămâne Craiova cu fruntea sus
Craiova iese din competiție, pe locul 25, prima sub linia care trimite echipele în faza următoare.
Iar detaliul statistic e și mai nemilos, oltenii au avut același număr de puncte ca alte echipe, însă departajarea la golaveraj și goluri marcate a făcut diferența, Craiova fiind dezavantajată la acest capitol.
Și totuși, dincolo de eliminare, rămâne o certitudine pe care n-o poți fluiera din joc, jucătorii Craiovei, staff-ul și suporterii au fost la înălțime. Într-o deplasare grea, într-o seară care cere nervi de oțel, Craiova a arătat fotbal, caracter și o identitate europeană în formare.
E târziu. E prea târziu să căutăm vinovați. E mult mai sănătos să luăm lecția, o echipă care ajunge să conducă 2-0 la Atena poate reveni acolo, anul viitor, mai puternică, mai atentă, mai rece în momentele limită. Pentru că a arătat că poate. Și pentru că, pe fond, Oltenia merită Europa, nu ca slogan, ci ca stare de spirit pe care Craiova a pus-o, din nou, pe teren.
