După două Copa América, o Finalissima, un titlu mondial și încă o finală de Cupă Mondială, Argentina se pregătește inevitabil pentru o schimbare de generație.
Unele dintre figurile care au definit ultimii ani se apropie de finalul drumului. Timpul, poate cel mai nemilos adversar al marilor campioni, începe să-și spună cuvântul. Dar poate că nimic nu a surprins mai mult decât graba cu care unii s-au apucat să-i cânte prohodul „Albicelestei”.
Finala abia se terminase. Lacrimile nici nu se uscaseră. Și deja au apărut sentințele. „Argentina s-a terminat.” „După Messi nu mai rămâne nimic.” „Începe declinul.”
Este fascinant cât de repede poate fi înmormântată fotbalistic o națională cu trei stele pe tricou și cât de ușor este ignorată o istorie construită în mai bine de un secol.
Cota de piață nu este prețul unui transfer
Valorile publicate de Transfermarkt sunt estimări orientative. Ele nu reprezintă sumele reale pentru care cluburile sunt dispuse să-și vândă jucătorii. Iar în cazul Argentinei, diferența poate fi uriașă.
Lotul actual al „Albicelestei” este evaluat la aproximativ 807,5 milioane de euro. Dar aceasta este doar o bază statistică. În realitate, un club care ar dori să îi transfere pe Julián Álvarez, Enzo Fernández, Lautaro Martínez, Alexis Mac Allister sau Nicolás Paz ar trebui să scoată din buzunar sume incomparabil mai mari.
Enzo Fernández este evaluat la aproximativ 90 de milioane de euro. Totuși, în ultimele luni, în presa internațională s-a discutat despre faptul că Chelsea ar solicita cel puțin 120 de milioane de euro pentru un eventual transfer.
Julián Álvarez este cotat la aproximativ 100 de milioane de euro. La Atlético Madrid, însă, mesajul este simplu: nu există intenția de a discuta plecarea sa nici măcar pentru 200 de milioane de euro. Și atunci apare întrebarea firească: Cum poate fi considerată „terminată” o națională care are asemenea jucători?
Cum poate fi declarată moartă o generație care valorează sute de milioane de euro și care joacă la cele mai mari cluburi ale lumii?
Nucleul viitorului
În 2030, Argentina ar putea avea la maturitatea sportivă:
- Julián Álvarez – 100 milioane €
- Enzo Fernández – 90 milioane €
- Lautaro Martínez – 85 milioane €
- Nicolás Paz – 80 milioane €
- Alexis Mac Allister – 70 milioane €
- Cristian Romero – 45 milioane €
- Giuliano Simeone – 40 milioane €
- Valentín Barco – 40 milioane €
- Lisandro Martínez – 40 milioane €
- Exequiel Palacios – 25 milioane €
- Nicolás González – 24 milioane €
- Marcos Senesi – 22 milioane €
- Thiago Almada – 15 milioane €
- Nahuel Molina – 15 milioane €
Și lista poate continua.
Franco Mastantuono, Matías Soulé, Alejandro Garnacho, Alan Varela, Claudio Echeverri, Máximo Perrone, Facundo Buonanotte, Santiago Castro sau Aarón Anselmino.
Fotbaliști care, peste patru ani, pot ajunge într-o cu totul altă dimensiune. Iar experiența ne-a demonstrat de nenumărate ori că între două Cupe Mondiale apar jucători pe care astăzi nici măcar nu îi luăm în calcul. În 2022, foarte puțini își imaginau impactul pe care îl vor avea ulterior unii dintre actualii lideri ai Argentinei. În 2030 pot apărea alții. Poate că unii dintre ei nici măcar nu au debutat încă.
O industrie de talent pe care lumea o consumă, apoi o minimalizează
Există un paradox aproape comic. Fotbalul european cumpără permanent jucători argentinieni. Îi urmărește de la 14 sau 15 ani. Investește zeci și sute de milioane de euro. Îi transformă în lideri, căpitani și piese fundamentale. Iar apoi, după o finală pierdută cu 1-0 în prelungiri, apar specialiștii care anunță sfârșitul Argentinei.
Poate că explicația este una de perspectivă. Mulți dintre comentatorii de serviciu și analiștii de ocazie se raportează inevitabil la dimensiunile fotbalului românesc. Un fotbal în care o bună parte din piața transferurilor înseamnă jucători liberi de contract. Un fotbal în care sosirea unui jucător evaluat la câteva sute de mii de euro poate deveni o știre de primă pagină, un salvator al echipei sau chiar al ligii.
Din această perspectivă minusculă încearcă apoi să înțeleagă o selecționată în care un singur mijlocaș poate costa peste 120 de milioane de euro, iar pentru un atacant clubul său nici măcar nu dorește să deschidă negocieri la 200 de milioane.
Este ca și cum ai încerca să măsori Oceanul Atlantic cu o riglă de 30 de centimetri și apoi să concluzionezi că oceanul este supraevaluat.
Între două partide de table, o cafea prelungită și câte o șușanea filmată în te miri ce garsonieră intitulată pompos „studio”, unii redesenează tactica Argentinei, îi evaluează jucătorii și îi stabilesc viitorul. Alții fac același lucru în emisiuni cu audiențe atât de modeste încât ar putea fi confundate fără mari probleme cu programele despre agricultură difuzate duminica dimineața. Diferența este că emisiunile agricole au, de cele mai multe ori, invitați care chiar cunosc domeniul despre care vorbesc.
Nu decorul modest este problema. Nu audiența redusă. Jurnalismul bun se poate face într-o cameră mică, iar prostia poate fi transmisă și din studiouri de milioane. Problema apare atunci când lipsa documentării este compensată printr-o aroganță fără limite.
Când nu urmărești campionatul argentinian. Nu cunoști centrele de juniori. Nu poți numi noua generație de jucători. Nu înțelegi mecanismele tactice ale unei echipe. Dar anunți cu solemnitate sfârșitul Argentinei pentru că Messi se retrage. Aceasta nu mai este analiză. Este zgomot.
Argentina nu este numai o selecționată. Este o cultură fotbalistică
Există jurnaliști care probabil nu ar ști cum să ajungă din La Boca în Palermo fără să deschidă o aplicație de navigație. Care ar confunda drumul dintre La Plata și Tigre. Care nu cunosc rivalitățile. Nu cunosc potreros. Nu cunosc academiile. Nu cunosc sacrificiile și nebunia aproape imposibil de explicat prin care fotbalul argentinian își formează jucătorii.
Dar „cunosc”, aparent, viitorul Argentinei. Din câteva imagini și două statistici au stabilit deja că o selecționată cu trei stele pe tricou urmează să dispară. Este o performanță intelectuală impresionantă, să nu cunoști aproape nimic despre locul din care provin acești fotbaliști, dar să fii absolut convins că acel loc nu va mai produce niciodată alții. Să nu fi simțit niciodată cum respiră fotbalul în Buenos Aires, Rosario, Córdoba sau La Plata și totuși să redactezi necrologul unei culturi care produce talente de peste un secol. Acesta nu mai este jurnalism de analiză. Este turism fotbalistic practicat fără deplasare.
Argentina nu produce fotbaliști întâmplător. Nu i-a găsit din greșeală pe Maradona, Messi, Kempes, Passarella, Riquelme, Batistuta, Di María, Agüero, Mascherano, Lautaro Martínez, Julián Álvarez, Enzo Fernández și Alexis Mac Allister. Nu i-a descoperit într-o loterie organizată o dată la câteva decenii.
Talentul nu cade periodic din cer deasupra Buenos Airesului. Este crescut. Este șlefuit. Este format. În spatele marilor jucători există o rețea uriașă de cluburi, academii și oameni care identifică talentul înainte ca Europa să-i învețe corect numele.
Există River Plate. Există Boca Juniors. Există Vélez. Există Rosario Central. Există Newell’s. Există Racing. Există Independiente. Există Estudiantes. Există Argentinos Juniors. Există o școală. Există o cultură. Există o identitate. Iar această realitate nu dispare atunci când Messi își va scoate pentru ultima dată tricoul „Albicelestei”. Va dispărea un geniu imposibil de înlocuit, dar nu va dispărea Argentina.
Messi nu poate fi înlocuit. Sistemul poate fi schimbat
Da, jocul Argentinei a fost construit în jurul lui Lionel Messi. Ar fi fost absurd să fie altfel. Când ai unul dintre cei mai mari fotbaliști din istorie, construiești mecanismele colective astfel încât să îi maximizezi influența. Dar faptul că Argentina a jucat în jurul lui Messi nu înseamnă că va muri odată cu retragerea sa.
Înseamnă doar că tactica se va schimba. Rolurile se vor redistribui. Responsabilitățile se vor împărți. Poate că viitoarea Argentina nu va mai avea un singur centru gravitațional. Poate că va deveni o echipă mai verticală. Mai intensă. Mai colectivă. Construită în jurul lui Julián Álvarez, Enzo Fernández, Alexis Mac Allister, Nicolás Paz și Lautaro Martínez.
Asta fac marile naționale. Se adaptează. Nu încearcă să înlocuiască imposibilul. Își reconstruiesc identitatea. Pentru a înțelege acest lucru trebuie însă să vezi mai mult decât un scor. Trebuie să înțelegi fotbalul.
Argentina nu se termină odată cu Messi
Nimeni nu va putea înlocui ceea ce a reprezentat Lionel Messi. Nici tehnic. Nici emoțional. Nici simbolic. Dar Argentina nu are nevoie de un nou Messi pentru a rămâne competitivă. Are nevoie de o idee nouă. De continuitate, de răbdare și de libertatea de a-și construi din nou drumul pe teren.
Pentru că acolo ar trebui să se decidă totul. Pe teren. Nu în telefoane. Nu în birouri. Nu prin interpretări convenabile. Pe teren. Acolo unde Argentina a demonstrat de trei ori că poate deveni campioană mondială. Acolo unde a ajuns în două finale în ultimii opt ani. Acolo unde continuă să producă fotbaliști de elită. Iar celor care confundă retragerea lui Messi cu dispariția Argentinei le poate fi recomandată doar puțină răbdare. Nu pentru Argentina. Pentru ei. Ca să nu fie din nou surprinși atunci când „echipa terminată”, „generația fără viitor” și „naționala care nu mai are nimic” vor apărea din nou în fazele finale ale marilor competiții.
Și atunci vor explica, probabil, că a fost noroc. Așa fac întotdeauna cei care nu înțeleg procesul. Numesc noroc rezultatul unei culturi fotbalistice pe care nu au fost capabili să o observe. Pentru că tricoul Argentinei nu rămâne niciodată fără povești. Unii eroi pleacă. Alții încă nu și-au făcut debutul.
Dar în 2030, o nouă generație va încerca să ducă din nou „Albiceleste” spre locul în care această echipă a învățat să se simtă acasă, printre cele mai bune din lume.
