Marți, înainte ca primul acord al imnului Champions League să se audă în noul sezon, SportPulse a ales cinci partide și v-a sugerat să vă faceți puțin loc în program. Real Madrid – Inter, Liverpool – Atlético Madrid, Sporting – Galatasaray, Napoli – Arsenal și, pentru joi seară, Como – RB Leipzig. Trei zile mai târziu putem pune cafeaua pe masă, rezultatele lângă ea și să recunoaștem ceva: uneori programul competiției îți oferă meciuri. Alteori îți oferă povești. Cele cinci ale noastre le-au avut pe amândouă.
Au existat, desigur, și alte scoruri spectaculoase. Bayern a trecut cu 5-0 de Bodø/Glimt, Manchester United a făcut 4-0 cu Sabah, iar la Praga, Slavia și Lens au produs unul dintre cele mai nebune meciuri ale serii, francezii câștigând cu 3-2. Dar alegerea noastră pentru joi fusese Como și după ceea ce s-a întâmplat pe malul lacului, n-am schimba-o nici acum.
Mourinho și Chivu: când profesorul își întâlnește fostul elev
Prima rezervare din agendă a fost poate cea mai încărcată de memorie.
Real Madrid – Inter 2-1.
Santiago Bernabéu, José Mourinho pe banca Madridului și Cristian Chivu în fața lui, conducând Inter. Există întâlniri pe care tabela nu le poate explica integral.
Chivu a fost jucătorul lui Mourinho la Inter, în acea echipă care în 2010 a cucerit Champions League și a închis un sezon aproape mitologic. Înaintea revederii, portughezul spusese despre român că este „unul dintre ai lui”. Chivu, la rândul său, vorbise cu sinceritate despre omul care îl ajutase într-unul dintre cele mai dificile momente ale vieții sale.
Apoi a început meciul și sentimentalismele au rămas, regulamentar, în tunel. Real a câștigat cu 2-1, prin golurile lui Kylian Mbappé și Federico Valverde, profitând de greșeli pe care la acest nivel nu le poți face fără să primești factura. Carlos Augusto a readus Inter în joc, iar formația lui Chivu a avut perioade consistente în care a arătat că poate sta la masă cu Real Madrid fără să ceară voie.
Mourinho însuși a numit partida „nebună”. Ar fi putut avea, spunea el, scoruri dintre cele mai neverosimile.
Dincolo de înfrângere, pentru fotbalul românesc imaginea a avut o greutate specială: Cristian Chivu, antrenorul campioanei Italiei, pe Bernabéu, într-un duel tactic cu José Mourinho.
Nu mai era fundașul care primea indicații de pe margine, era omul de pe cealaltă bancă. Și uneori asta spune mai mult decât rezultatul.
Anfield: Liverpool a primit golul și apoi și-a amintit cine este
Miercuri am mutat rezervarea la Liverpool. Și Anfield a făcut ceea ce Anfield știe să facă.
Atlético a lovit prima. Julián Álvarez a găsit pasa, Marcos Llorente a înscris, iar pentru câteva minute se putea instala acea senzație familiară echipelor lui Diego Simeone, care mai mereu “spune” am luat avantajul, acum încercați să treceți prin zid.
Liverpool a încercat. Și a trecut. Dominik Szoboszlai a egalat înainte de pauză, iar Alexis Mac Allister a întors partida după reluare cu un șut care a avut și precizie, și furie, și ceva din răspunsul unui fotbalist care pare să prefere iarba conferințelor de presă.
2-1. Remontada. Anfield.
Exact genul de succesiune în care fiecare cuvânt îl explică pe următorul. Și totuși, pentru Atlético, una dintre cele mai interesante povești rămâne Julián Álvarez.
Argentinianul a oferit pasa golului lui Llorente și a avut inclusiv o execuție de la distanță la care Alisson a intervenit excelent. Talentul este acolo. N-a plecat nicăieri. Forma maximă, însă, încă este căutată. Iar aici Atlético poate privi puțin și în propria oglindă.
În vară, Álvarez și-a exprimat dorința de a pleca, Barcelona l-a dorit, iar Atlético a transformat problema într-o chestiune aproape de suveranitate națională, spunând că nu vindem, nu negociem, nu discutăm. Conducerea a respins public orice posibilitate de transfer către Barça, iar atacantul a ajuns ulterior să fie huiduit de o parte a propriilor suporteri.
E dreptul clubului să păstreze un jucător aflat sub contract. Dar există și o artă a gestionării oamenilor. Iar aici Atlético a semănat uneori mai degrabă cu omul de la sat care, supărat că vecinul vrea să-i cumpere calul, decide că nu-l mai vinde nici dacă animalul începe să privească trist spre poartă.
Poți câștiga disputa. Dar între timp s-ar putea să pierzi ceva din jucător. Julián Álvarez trebuie recuperat sportiv și, probabil, emoțional. Pentru că fotbalul mondial îl așteaptă pe acel „Păianjen” care ataca spațiile cu naturalețea cu care alții își leagă șireturile. Pe Anfield am văzut semne, dar încă nu versiunea completă.
Napoli – Arsenal: unele victorii nu au nevoie de artificii
Nu toate serile de Champions trebuie să aibă cinci goluri. Uneori frumusețea stă în tensiunea unui 0-0 care refuză să moară.
La Napoli, Arsenal a avut mai mult din joc, a construit, a ratat și a început să dea impresia că poate pleca din Italia cu regretul unei seri controlate fără să fie câștigate. Apoi a apărut Martin Odegaard. Minutul 75. Șut din marginea careului. Bară. Gol.
Napoli – Arsenal 0-1.
Scurt pe tabelă, mult mai convingător dacă ai văzut partida. Arsenal a creat mai mult și ar fi putut rezolva jocul mai devreme, însă tocmai capacitatea de a rămâne lucidă până la final spune ceva despre maturizarea echipei lui Mikel Arteta. Există victorii europene cu care te lauzi. Și există unele pe care pur și simplu le pui în bagaj și mergi mai departe. Aceasta a fost din a doua categorie.
Sporting – Galatasaray: turcii au deschis seara, portughezii au închis-o
La Lisabona am avut o altă poveste. Galatasaray a început perfect și a găsit avantajul foarte devreme. Sporting nu s-a speriat. A egalat prin Geny Catamo, iar după pauză a schimbat complet direcția partidei. Luis Suárez și Rodrigo Zalazar au dus scorul la 3-1 și au transformat un început incomod într-o victorie foarte convingătoare.
A fost poate cea mai „clasică” dintre cele cinci recomandări: două echipe cu public fierbinte, ritm, dueluri, schimbări de momentum și un stadion care nu te lasă să uiți că Champions League nu este doar o competiție televizată. Este și zgomot. Mult zgomot.
Și apoi a venit Como
Joi, alegerea putea părea riscantă. În aceeași seară juca Bayern și juca și Manchester United. Erau suficiente nume mari pe afiș încât să lași liniștit deoparte o debutantă. Noi am ales Como – RB Leipzig. Și aici ceașca de cafea merită reumplută. Pentru că uneori fotbalul îți dă exact motivul pentru care te-ai îndrăgostit de el.
Como 4-1 RB Leipzig.
Prima partidă din istoria clubului în Champions League. Prima. Nu a 50-a. Nu a 100-a. Prima. Martin Baturina a înscris în minutul 15. Anastasios Douvikas a făcut 2-0 înainte de pauză. Assane Diao a ridicat scorul la 3-0. Leipzig a redus prin Andrija Maksimović, iar Máximo Perrone a pus ultimul semn de exclamare în minutul 90. Dar scorul este doar jumătate din poveste. Cealaltă jumătate se întâmplase înainte de meci.
Stadionul Giuseppe Sinigaglia are o capacitate europeană limitată, iar cererea pentru bilete fusese enormă. Președintele Mirwan Suwarso și mai mulți oameni din conducerea clubului au decis atunci să renunțe la propriile locuri și să le ofere unor suporteri vârstnici, născuți în 1950 sau înainte, oameni care au urmărit Como prin divizii inferioare, prin falimente, reconstrucții și ani în care Champions League era probabil ceva ce vedeau doar la televizor.
Este un gest mic în contabilitatea industriei fotbalului, dar unul uriaș în contabilitatea sentimentală. Acei oameni au primit locurile conducerii. Iar apoi au văzut Como marcând de patru ori la debutul în Champions League. Uneori nu trebuie să inventezi povești. Trebuie doar să ai decența să nu le strici.
Cesc Fàbregas a construit o echipă care nu s-a comportat ca un musafir timid. Como a avut personalitate, fotbal, viteză și curaj. Leipzig a venit cu experiența competiției, dar italienii au venit cu entuziasmul celui care tocmai a deschis pentru prima dată o ușă și refuză să creadă că nu are voie în cameră.
A fost 4-1, iar faptul că Bayern a făcut 5-0 sau Manchester United 4-0 nu schimbă alegerea noastră. Pentru că spectacolul nu este întotdeauna o chestiune de câte goluri înscrii. Uneori este despre cine le înscrie și ce drum a parcurs până acolo.
Cinci rezervări. Cinci motive pentru care Champions League rămâne Champions League
La Praga, Slavia și Lens au oferit poate thrillerul pur al serii de joi. Două cluburi cu istorie europeană, două echipe care știu deja mirosul acestor nopți, iar 3-2 pentru Lens a avut exact haosul acela delicios pe care îl cauți într-un meci continental. Dar Como a fost altceva. Acolo nu am văzut doar un rezultat. Am văzut o premieră. Privind înapoi la cele cinci partide recomandate marți, nu toate au avut același fotbal și nici nu trebuiau.
Real – Inter ne-a oferit memorie și generații, Mourinho și Chivu despărțiți acum de două bănci tehnice.
Liverpool – Atlético ne-a oferit Anfield, revenire și întrebarea Julián Álvarez.
Napoli – Arsenal a fost despre răbdare și maturitate.
Sporting – Galatasaray despre reacție și atmosferă.
Como – Leipzig despre ceva mult mai greu de cumpărat: bucuria primei dăți. Marți v-am spus să vă rezervați serile. Acum nu mai avem decât o întrebare. Ați făcut-o?
