Într-o țară în care sportul de performanță este prea des tratat ca o anexă bugetară, iar vorba colegului Mihai Nicolae, fotbalul ne oferă săptămânal lungi demonstrații de „iați-o ție, dă-mi-o mie”, David Popovici continuă să facă exact ceea ce știe mai bine: performanță. La Paris, românul a început Campionatele Europene cu cel mai bun timp al seriilor la 100 m liber, 47,13 secunde. Și, pentru câteva clipe, ne-a făcut din nou să uităm cât de puțin știm să avem grijă de oamenii care ne fac mândri.
Există două Românii sportive. Una se vede prin birouri, bugete, strategii, promisiuni, comitete și discursuri solemne despre cât de important este sportul pentru sănătatea națiunii. Cealaltă intră în bazin și scoate 47,13 secunde la 100 de metri liber. Prima vorbește mult, tare și….. A doua performează. Din fericire pentru noi, David Popovici aparține celei de-a doua.
Într-o țară cu sportul în suferință, David continuă să zboare
Popovici a început Campionatele Europene de la Paris cu cel mai bun timp al seriilor. 47,13. Fără dramatism. Fără declarații bombastice. Fără să ne explice că „important este să luăm fiecare cursă în parte”, după care să ne promită că „vom analiza ce n-a funcționat”.
Șablonul acesta îl păstrăm pentru alte sporturi. David a intrat în apă și a înotat. Repede. Foarte repede, iar după cursă a spus simplu: „Fără nicio aroganță aici, sunt bine pregătit.”
Ce concept revoluționar! Te pregătești bine și apoi performezi. Poate ar trebui brevetat în România.
Noi avem bani pentru sport. Întrebarea este unde îi punem
Ar fi nedrept să spunem că România nu cheltuiește bani pentru sport. Cheltuiește. Problema este dacă îi investește întotdeauna acolo unde există performanță, competență, infrastructură, copii, antrenori și proiecte capabile să producă ceva durabil. Inclusiv fotbalul merită bani. Categoric. Dar fotbalul care construiește. Academii. Centre de copii și juniori. Terenuri. Antrenori educați. Cluburi sănătoase. Performanță măsurabilă. Nu simpla existență a unei echipe transformată într-o justificare eternă pentru finanțare.
Banul public investit inteligent în sport poate produce enorm pentru o comunitate. Banul aruncat fără obiective și criterii produce, în cel mai bun caz, încă o fotografie festivă și încă un sezon despre care, peste trei ani, nu-și mai amintește nimeni.
Iar fotbalul nostru? „Iați-o ție, dă-mi-o mie”
Contrastul devine aproape comic. Te uiți la Popovici și vezi sutimi. Perfecționarea startului. Poziția corpului. Forță. Tehnică. Nutriție. Ani de muncă pentru câteva zecimi de secundă. Apoi deschizi televizorul la câte un meci din fotbalul nostru și te ia somnul, iar ca să nu adormi de tot, mai vezi câte o pasă de cinci metrii greșită și râzi doar ca să nu devină vizionarea monotonă, iar dacă avem avantaj, începe uneori o disciplină sportivă nouă, proba de 90 de minute contra cronometru, în care obiectivul este să vedem cât de lent poate fi repusă mingea în joc. Și totuși, fotbalul continuă să primească atenție uriașă. Sportivii care produc performanță internațională adevărată apar în prim-plan mai ales atunci când aduc medalia acasă. Atunci îi descoperim cu toții. Politicieni incluși.
Medalia este extraordinară și pentru fotografia oficială
După marile victorii, România devine brusc foarte sportivă. Apar felicitările. „Mândrie națională.” „Exemplu pentru generațiile viitoare.” „România performează.” Frumos. Dar sportivul de performanță are nevoie de România și înainte de podium. Când se antrenează. Când are nevoie de bazin, sală, recuperare, nutriție, medicină sportivă, antrenori și competiții. Investiția adevărată nu începe când sportivul are medalia la gât. Atunci investiția ar trebui deja să fi fost făcută.
Popovici privește din nou spre imposibil
Iar David continuă. Pregătirea alături de Pan Zhanle, deținătorul recordului mondial la 100 m liber, 46,40 secunde, i-a oferit un mediu competitiv excepțional. Acum românul spune că poate privi din nou spre acea frontieră. „Cred că cel puțin mă pot apropia de recordul mondial. Cel puțin.” Acel „cel puțin” spune aproape totul despre mentalitatea lui. Nu promite. Nu se laudă. Dar nici nu-și pune singur limite. În această seară, de la 20:36, Popovici intră în semifinala probei de 100 m liber cu cel mai bun timp al seriilor. Și România va privi din nou spre culoarul 4.
Poate că lecția lui David este mai importantă decât timpul de pe tabelă
România nu are nevoie doar de încă o medalie de la David Popovici. Are nevoie să înțeleagă de ce există David Popovici și ce presupune performanța adevărată. Talent. Muncă. Antrenor. Știință. Disciplină. Continuitate. Infrastructură. Și bani investiți acolo unde banii pot construi ceva. Nu cerem ca statul să transforme fiecare copil într-un campion mondial. Nici nu se poate. Dar putem cere ca performanța demonstrată să fie recunoscută prin politici serioase, nu doar prin felicitări postate după finală.
Putem finanța și fotbal. Trebuie să finanțăm și fotbal. Dar să finanțăm performanța, formarea și infrastructura, nu mediocritatea doar pentru că poartă echipament sportiv.
David Popovici va intra din nou în bazin. Va avea nevoie de mai puțin de 50 de secunde pentru a ne arăta unde se află. Nouă ne-au trebuit câteva decenii și încă nu suntem foarte siguri încotro vrem să mergem.
Poate că, printre felicitările pentru următoarea medalie, cineva va avea și curiozitatea să întrebe cum putem produce încă zece David Popovici. Nu pentru fotografia de după victorie. Pentru sportul românesc de dinaintea ei.
