Într-un univers paralel, Timo Rautiainen, un „tocilar de tehnologie” autodeclarat, și-ar fi petrecut cariera lucrând cu computere. Însă ceea ce a pierdut industria IT a câștigat din plin Campionatul Mondial de Raliuri.
Finlandezul va rămâne pentru totdeauna gravat în istoria WRC ca navigator campion mondial alături de Marcus Grönholm, ca delegat sportiv dedicat al FIA și ca protagonist al unuia dintre cele mai celebre și amuzante interviuri de final de probă din acest sport.
Așa cum se întâmplă adesea în viață, astfel de realizări apar din momente de tip „uși glisante”, acele întâmplări mărunte care deschid oportunități neașteptate, apoi îți modelează drumul. Exact așa a fost și în cazul lui Rautiainen, a cărui cea mai apropiată legătură cu un interfon, în anii de formare, a venit din pasiunea lui pentru tehnologie. Pasiune care a culminat cu improvizarea unui sistem de comunicare de la sufrageria părinților din Finlanda până la saună. Câțiva ani mai târziu, un interfon prins de o cască avea să devină o parte vitală a meseriei, dictând notele pentru Grönholm în WRC.
În cel mai recent episod al podcastului WRC Backstories, găzduit de Becs Williams, Rautiainen povestește că abia în primii ani de adolescență a avut primul contact real cu raliurile, la 1000 Lakes Rally. Și abia după ce a studiat informatică și a lucrat ca analist software, învățându-i pe alții să folosească calculatoarele, a apărut perspectiva de a concura ca navigator.
„M-au interesat de mic mopedele, motocicletele și mașinile, dar, spre deosebire de mulți finlandezi, nu urmăream cu adevărat raliurile”, spune Rautiainen.
„Dar când am mers prima dată la 1000 Lakes Rally, cred că aveam 13 ani, frații mei m-au dus acolo și am urmărit mașinile de raliu, și a fost un «wow», mi-a deschis ochii.”
„Cred că eram în 20 și ceva de ani când un prieten de la cursuri și frații lui au început să facă raliuri și m-am alăturat ca mecanic, deși mecanic e un cuvânt mare, pentru că schimbam roți sau alimentam dintr-o canistră și chestii de genul. Prietenul acesta, Miko Kalliomaa, a început apoi să conducă el însuși și m-a întrebat în 1988 dacă vreau să vin cu el să concurăm în Campionatul Finlandez de Juniori. Am zis da, mi-am luat licența și am pornit.”
„Nu puteam să renunț la jobul meu de analist software pentru că raliul era un hobby atunci, dar încă de la început era destul de clar că aveam rezultate bune în serie și ținteam sus.”
Această întâlnire întâmplătoare cu raliurile a devenit rapid serioasă. Rautiainen și Kalliomaa au câștigat un raliu care le-a adus calificarea în Campionatul de Juniori, apoi au urcat cu un Lancia Delta până pe locul al doilea în lupta pentru titlu, în spatele unui tânăr Marcus Grönholm, alături de care Timo avea să formeze mai târziu unul dintre cele mai cunoscute „dubluri” finlandeze din raliuri.
Totul s-a întâmplat după ce Rautiainen a decis să riște, și-a dat demisia și s-a mutat în Germania ca să concureze alături de Kalliomaa în Open German Championship 1989. După trei etape și dificultăți financiare, Timo s-a întors în Finlanda și a ajuns să lucreze din nou la aceeași firmă IT pe care o părăsise. Însă nu a fost sfârșitul visului, ci doar începutul. Până la finalul acelui an, s-a asociat cu Grönholm după o întâlnire întâmplătoare.
„Era un raliu local în Espoo, unde locuiesc. Eu nu concuram, eram spectator, și am văzut Opel Ascona pe care îl conducea Marcus. Era o domnișoară simpatică navigator și mă întrebam cine e. Am văzut pe geam și scria Grönholm–Grönholm, așa că am crezut că e soția lui. Nu îl cunoșteam suficient ca să știu dacă e căsătorit. Apoi am aflat că era sora lui, iar în seara aceea m-am dus să vorbesc și, de atunci, am fost împreună.”
Nu avea de unde să știe atunci, dar parteneriatul urma să aducă două titluri mondiale și 30 de victorii în WRC. Iar la acel moment părea un vis ireal, pentru că Grönholm și Rautiainen strângeau cu greu bugetul pentru a alerga doar câteva etape din WRC, cu un Toyota Celica GT-Four, cu rezultate variabile.
„O luam raliu cu raliu, ne uitam în conturi și încercam să ne dăm seama câte etape în străinătate ne permitem”, spune Rautiainen. „Nu erau prea multe, una sau două și, în unii ani, trei. Erau scumpe, iar când ai atât de puține ocazii să îți arăți viteza, încerci maximul, ceea ce se termina mereu rău.”
„Era o poveste fără sfârșit și au fost atât de multe dăți când stăteam pe marginea drumului lângă o mașină distrusă și ne gândeam că e gata. Dar atunci managerul nostru, Robert Gröndahl, a fost un sprijin uriaș și fără conexiunile lui la TTE, Toyota Team Europe, și fără sfaturile lui, nu am fi reușit niciodată.”
Abia după o serie de timpi de probă impresionanți la Rally Finland în 1998, munca din anii anteriori și-a arătat roadele.
„Îmi amintesc că Marcus le cerea șefilor de echipe și managerilor din Noua Zeelandă, în 1998, înainte de raliu, să stea de vorbă cu el. Era greu chiar și să obții o audiență”, spune el.
„Dar după timpii din Finlanda, brusc toată lumea era interesată. În timpul raliului, așteptam să intrăm în service vineri seara și Jean-Pierre Nicolas de la Peugeot Sport era jumătate în mașina noastră, spunând că trebuie să ne vedem în seara aceea.”
„Seara, Marcus i-a rugat pe ai lui să iasă din camera de hotel și Jean-Pierre a intrat, au discutat și ne-a oferit un program cu Peugeot, explicând că vor dezvolta mașina în 1999. Din 2000 urma să participăm tot sezonul, iar Marcus era foarte interesat. Dar nu s-a oprit acolo, după Rally Finland aveam cinci oferte pe masă. Toți îl voiau pe Marcus și toate ușile erau deschise. A avut un sentiment bun cu Peugeot și a decis să meargă cu ei. Și a fost bine.”
„Bine” e un eufemism. Grönholm și Rautiainen au obținut prima victorie chiar la al doilea raliu WRC pentru Peugeot, în Suedia, la volanul unui Peugeot 206 WRC, învingându-l pe campionul mondial en titre Tommi Mäkinen la doar 6,8 secunde. A urmat un sezon cu patru victorii, încheiat cu un titlu memorabil, câștigat în fața lui Richard Burns la cinci puncte. Iar titlul ar fi putut să le scape fără insistența lui Timo.
„A fost un sentiment extraordinar și, desigur, eram fericiți, dar când Marcus a semnat cu Peugeot nu ni s-a promis un sezon complet în 2000, erau 10 raliuri”, explică el. „După victoria din Suedia, duminică seara, după o petrecere nebună, m-am dus la Jean-Pierre și la Corrado Provera și le-am spus că avem nevoie de un sezon complet. Știm că nu suntem atât de rapizi pe asfalt, dar avem nevoie de acele puncte, iar atunci ne-au dat și raliurile pe asfalt.”
În 2002, Grönholm și Rautiainen și-au trecut în cont al doilea titlu mondial, tot cu Peugeot.
Dincolo de glorie, însă, în lumea dominată azi de internet, Rautiainen este poate cel mai cunoscut la nivel global pentru un incident dureros și nefericit petrecut la Rally Turkey 2004, devenit celebru datorită reacției îngrijorate a lui Grönholm la finalul unei probe, când a rostit cuvintele devenite iconice. Au fost preluate de mii de ori pe rețelele sociale, așa că e firesc să fie reluat subiectul. Acolo s-a născut folclorul raliurilor, dar ce s-a întâmplat, de fapt.
„Da, a rămas în memorie. Acum câțiva ani m-am gândit că e momentul să transform asta într-o afacere, așa că am înregistrat un site cu titlul respectiv, dar nu e nimic acolo”, spune Rautiainen.
„Era în Turcia. Aveau niște bare de oțel armate în beton, pe care le băteau în pământ ca să prindă benzile cu care închideau drumurile laterale. Una dintre aceste bare căzuse și stătea pe drum. Am trecut peste ea fără să o vedem, iar roata din față a aruncat-o într-un unghi, astfel încât a străpuns podeaua mașinii, a trecut prin scaunul meu și mi-a lovit osul din partea de jos dreapta, ca un ciocan.”
„Știu că era o bară de oțel armat pentru că mi-am slăbit centurile și am simțit metalul, iar la mână m-am ars, era foarte fierbinte când ieșea prin podea. Nu știam de ce mă doare atât de tare, dar după ce am mers la testele pentru Rally Finland, în timpul testelor de pneuri, mi-a fost greu să stau în mașină. Doar atunci am mers din nou la doctor, mi-au făcut o radiografie și au descoperit că aveam un os crăpat.”
„La Rally Argentina aveam probleme să stau jos. Echipa mi-a cumpărat o pernă tip inel și a fost fantastică. Dacă ai vedea așa ceva la verificările tehnice de azi, ar fi eliminat imediat, dar noi am reușit să o păstrăm pentru toate raliurile, iar după Peugeot am luat-o cu mine și la M-Sport.”
„Când ne-am oprit din raliuri, la finalul lui 2007, mecanicii de la M-Sport mi-au pregătit un cadou. Au pus acea pernă într-o cutie transparentă, cu o etichetă pe care scria «cel mai rapid inel de fund de pe drum». Astăzi e în muzeul lui Marcus.”
