Seara aceasta nu e doar despre un meci, e despre România, despre inimile noastre puse la încercare și despre firul acela subțire de speranță la care refuzăm să renunțăm. În preliminariile Cupei Mondiale, tricolorii joacă pentru șansa de a rămâne în cursă. Și, cumva, dincolo de calcule și scenarii, ceea ce contează cu adevărat e emoția.
Ieri, plimbându-mă pe străzile din Nicosia, am întâlnit sute de români. Erau pretutindeni, cu steaguri, cu fularul galben legat la gât, cu vocea deja răgușită înainte să fi început meciul. Pentru o clipă am avut sentimentul că nu mă aflu în Cipru, ci undeva în România. Străzile străine s-au colorat în galben, iar oamenii aceștia păreau că poartă țara pe umeri.
Mihaela, venită din Alba Iulia, încă își simte amărăciunea după acel 0-3 cu Canada. „Cum să nu fiu supărată? Totuși, a fost doar un amical. Noi românii avem tăria de a găsi o scuză eșecului și de a ne agăța de cel mai subțire fir al speranței. E în sângele nostru și chiar cred că putem să răsturnăm totul.” În ochii ei se citea o încăpățânare tandră, aceea a românului care nu vrea să cedeze, chiar și atunci când logica i-ar spune altceva.
Lângă ea, Andrei și încă vreo câțiva care s-au animat rapid. Andrei, e venit din diaspora, mai exact din Austria, iar el privea totul mai rezervat: „Am văzut prea multe serii ratate. Mi-e greu să cred că dacă pierdem mai avem ceva șanse, dar n-am ce face, sper până la capăt și nu pot lipsi. Când aud imnul, toate dezamăgirile dispar. Atunci simt că mai avem o șansă, chiar dacă e doar o iluzie.” În vorbele lui era scepticism, dar și o dragoste pe care nicio înfrângere n-o poate stinge.
Și totuși, poate cel mai pitoresc era nea Vasile, un suporter hâtru, cu accent moldovenesc și cu un steag cât un balcon. Râdea zgomotos și ridica paharul de bere: „Dom’le, eu sper să ne calificăm nu doar pentru fotbal, ci pentru că numai așa pot să scap și eu de nevastă și de soacră! Dacă mergem la Mondial, mă duc până la capătul lumii, nici nu mă mai uit înapoi!” Gluma lui a stârnit hohote de râs în jur, dar în spatele ei se ascundea același adevăr simplu: pentru români, calificarea e visul suprem, capabil să schimbe chiar și micile drame cotidiene.
Românul e un suporter pătimaș. Poate să plângă, să râdă și să se certe cu vecinul de scaun în aceeași repriză. Poate să se supere după un amical pierdut, dar poate să și creadă într-un miracol atunci când contează. Dar, dincolo de ei toți, există umbra luminoasă a lui Mircea Lucescu. „Il Luce”, la 80 de ani, rămâne un monstru sacru al fotbalului românesc și mondial. De zeci de ori a ridicat echipe acolo unde nimeni nu credea. Un simplu mesaj de-al lui poate aprinde vestiarul tricolorilor, iar asta e o comoară pe care avem obligația s-o respectăm.
În seara asta, România intră pe teren cu o povară uriașă, dar și cu un sprijin pe care niciun adversar nu-l poate înțelege pe deplin, mii de inimi care bat la unison. Poate că nu va fi fotbalul perfect, dar va fi fotbalul nostru.
Și, indiferent ce se va întâmpla la final, un lucru rămâne sigur, pe străzile din Nicosia, România există. Ea cântă, râde, speră și face haz de necaz. Și atâta timp cât românii pot găsi un motiv să glumească și să viseze, visul mondialului rămâne viu.