Golul marcat de Ferran Torres în minutul 106 a decis dramatic finala cu Argentina și i-a adus Spaniei al doilea titlu mondial din istorie. La Roja a expediat 20 de șuturi înainte ca adversara sa să încerce primul
„Unde eram pe 19 iulie 2026?” Poate că, peste câțiva ani, cineva mă va întreba acest lucru. Eram în fața calculatorului, încercând să scriu cronica unei finale istorice și să apăs tastele potrivite, deși mâinile îmi tremurau suficient cât să confund literele între ele.
Stăteam nemișcat, cuprins de o presupusă criză de alergie pe care nici medicamentul luat dimineață nu reușise să o calmeze. Dar nu era alergie. Era fotbalită acută. Era acel tremur care îți străbate corpul atunci când în fața ta se joacă un meci uriaș, precum finala dintre Spania și Argentina de la New Jersey.
Finala Cupei Mondiale. Și ce finală! Un meci ajuns în prelungiri, care ne-a ținut inimile suspendate până când Ferran Torres a înscris în minutul 106 golul întoarcerii spre glorie.
Deși sunt susținător “La Scaloneta”, a fost frumos, a fost corect. Poate că un alt deznodământ ar fi însemnat ca fotbalul să-și pună singur piedică și să răsplătească echipa venită la New Jersey mai degrabă să amorțească jocul decât să-l construiască.
Spania a cucerit al doilea titlu mondial din istorie, după o finală în care a existat, practic, o singură dominare.
La Roja a strălucit, și-a dominat adversara și a controlat permanent jocul. Din minutul 93 a evoluat și în superioritate numerică, după eliminarea justificată a lui Enzo Fernández. Mijlocașul argentinian, deja avertizat, l-a lovit periculos cu talpa pe Pau Cubarsí. În cele din urmă, cea de-a doua stea putea fi așezată pe tricoul Spaniei.
Generația care a cucerit totul
Acest grup de jucători, această echipă, completează o perioadă extraordinară pentru fotbalul spaniol. Nations League în 2023. Campionatul European în 2024. Aurul olimpic în 2024. Cupa Mondială în 2026. O colecție de trofee deloc neglijabilă, după cum ar fi spus probabil Luis Aragonés, antrenorul care vorbea limpede și direct și care a pus piatra de temelie a fotbalului practicat astăzi de Spania. Iar această cultură nu aparține doar naționalei de seniori. În weekendul precedent, Spania cucerise și Campionatul European Under-19, atât la masculin, cât și la feminin. În cazul selecționatei feminine, performanța a însemnat al cincilea titlu consecutiv.
Succesul de pe MetLife Stadium are o strălucire suplimentară și datorită unei realizări istorice: pentru prima dată, aceeași țară deține simultan titlul mondial la fotbal feminin și masculin. Toate aceste succese poartă același ADN. Este suficient un mic experiment pentru a observa identitatea comună. Deschideți televizorul la un meci al Spaniei și priviți imaginea fără să distingeți clar dacă pe teren se află naționala feminină Under-17, cea masculină Under-19 sau una dintre reprezentativele de seniori.
Veți observa că toate încearcă să joace la fel. Cu mingea. Cu personalitate. Cu intenția de a practica un fotbal de calitate.
Trei schimbări pregătite de Scaloni
Aceasta a fost doar a doua finală mondială disputată integral în limba spaniolă, după duelul Uruguay–Argentina din 1930. Și confruntarea de pe băncile tehnice avea farmecul său. Luis de la Fuente și Lionel Scaloni fuseseră, în trecut, colegi la cursurile pentru antrenori organizate de Federația Spaniolă de Fotbal.
Profesorul, tehnicianul originar din Haro, La Rioja, nu a modificat nimic în formula sa de start. A păstrat echipa care trecuse de Belgia în sferturile de finală și de Franța în semifinale.
Elevul din Pujato, provincia Santa Fe, a scris și a șters probabil de mai multe ori pe tablă (sau, mai corect spus, pe tabletă) înainte de a decide un prim „11” cu trei modificări față de revenirea spectaculoasă împotriva Angliei. Au intrat Montiel, Rodrigo De Paul și Nico González.
Prezența lui Nico a reprezentat probabil cea mai mare surpriză. Scaloni îl vedea ca pe un obstacol în fața acelei adevărate autostrăzi de pe flancul drept pe care Pedro Porro și Lamine Yamal circulaseră atât de bine în meciurile precedente. Totuși, asupra acestei alegeri plutea și amintirea unui episod recent. Pe 4 aprilie, în etapa a 30-a din LaLiga, Nico González fusese eliminat direct pentru o intrare asupra lui Lamine Yamal. În apărarea sa, Diego Simeone îl folosise atunci ca fundaș lateral. Rămânea însă întrebarea cum poate fi gestionată o asemenea amintire, atât de proaspătă, când în fața ta se află o finală de Cupă Mondială.
Spania a început în atac
Partida a debutat în forță. În minutul 4, Lamine Yamal a avut prima ocazie, însă Emiliano Martínez a reușit să respingă. Tânărul Barcelonei a intrat rapid în joc. Nu același lucru s-a putut spune despre Lionel Messi, aproape invizibil în primul sfert de oră. În acea perioadă a venit și primul fault serios al partidei, comis de Alexis Mac Allister asupra lui Dani Olmo.
Intrarea cam merita cartonaș galben, însă arbitrul Slavko Vinčić, aflat sub privirile a milioane de oameni și avertizat, probabil, asupra agresivității argentiniene, a preferat să nu sancționeze faza.
A stabilit astfel un prag ridicat al toleranței, care cu siguranță nu i-a fost pe plac lui Luis de la Fuente.
Argentinei, în schimb, îi convenea desfășurarea jocului. La fiecare lovitură liberă obținută, sud-americanii întârziau reluarea partidei, probabil în speranța că finala va începe să capete nuanțe alb-albastre pe măsură ce minutele vor trece. Dar timpul nu lucra așa cum își dorea Scaloni. Drumul până la pauză a devenit tot mai dificil după ocaziile lui Mikel Oyarzabal și Marc Cucurella.
Spania părea echipa mai bună, însă scorul rămânea 0-0, un rezultat convenabil pentru campioana mondială en-titre. În minutul 44, Argentina l-a pierdut și pe Lisandro Martínez, accidentat la puțin timp după ce fusese avertizat.
Spectacolul FIFA a prelungit pauza
Cele două echipe au avut timp suplimentar să analizeze prima repriză și să ajusteze ceea ce nu funcționase, deoarece pauza a durat mai mult decât în mod obișnuit. A fost încă un tribut adus de FIFA conceptului de spectacol „made in USA”.
La reluare, Scaloni a apăsat butonul Paredes și l-a scos pe Nico González. Mutarea îi oferea lui Enzo Fernández mai multă libertate pentru a urca în atac, o zonă în care mijlocașul poate deveni extrem de agresiv și periculos. Introducerea lui Paredes a adus mai mult control asupra mingii, dar și un supliment de intensitate pentru întreaga echipă.
Uneori, însă, o intensitate greșit înțeleasă. Paredes l-a lovit din spate pe Rodri, deși spaniolul nu se afla în posesia mingii. A primit cartonaș galben după protestele care au urmat unei alte acțiuni în care l-a împins pe Dani Olmo, chiar sub privirile arbitrului.
Spania răspundea prin joc și prin ocazii. Uneori prin Baena sau Olmo. Alteori prin lovitura de cap a lui Ferran Torres. Terenul părea să se încline tot mai mult spre poarta lui Emiliano Martínez. Portarul argentinian și-a salvat echipa în mai multe situații care anunțau aproape inevitabil golul.
Cifrele unei dominații istorice
Spania a câștigat cea de-a doua Cupă Mondială din palmares, după succesul din 2010. La Roja a primit un singur gol în cele opt partide disputate la acest turneu, cea mai bună performanță defensivă înregistrată vreodată de o campioană mondială. Totodată, Spania și-a prelungit seria de invincibilitate la 38 de meciuri, cea mai lungă reușită de o selecționată europeană sau sud-americană.
Emiliano Martínez a încheiat finala cu 11 parade, cel mai mare număr de intervenții înregistrat de un portar într-o finală mondială începând din 1966. În sens opus, Argentina a devenit prima echipă din istoria Cupei Mondiale care nu a încercat niciun șut în timpul regulamentar al unei finale.
Enzo Fernández, eliminat înaintea prelungirilor
Prelungirile băteau la ușă. Argentina părea să se ridice brusc, pregătită să le întâmpine, în timp ce Spania încerca să evite atât timpul suplimentar, cât și perspectiva loviturilor de departajare.
Jocul de calitate aparținea Spaniei. Duritatea, Argentinei. Acest lucru s-a confirmat în minutul 93, când Enzo Fernández a primit al doilea cartonaș galben după o intrare cu talpa asupra lui Cubarsí.
În minutul 96, deja în timpul adițional, Paredes, și el avertizat, a avut o nouă intervenție dură asupra lui Ferran Torres, în apropierea careului. Cu toate acestea, meciul a ajuns în prelungiri.
Acolo, Spania a crescut cu fiecare minut, în timp ce Argentina a continuat să consume timpul cu o remarcabilă abilitate. Finala părea să se îndrepte spre loviturile de departajare. Apoi a atacat „Rechinul”.
Ferran Torres, golul unei noi stele
Pedro Porro a centrat din dreapta. Nico Williams a retrimis mingea în centru cu capul. Iar Ferran Torres, valencianul supranumit „Rechinul”, a lovit cu piciorul stâng. Șutul său a amintit de execuția lui Andrés Iniesta din finala din 2010. Atât de mult, încât emoția acelei nopți din Africa de Sud a revenit instantaneu. În minutul 106, Spania a găsit golul pe care îl căutase întreaga seară.
Golul care a făcut dreptate jocului. Golul care a pedepsit pasivitatea Argentinei. Golul care a așezat din nou La Roja pe acoperișul lumii. Cea de-a doua stea putea începe să fie cusută pe tricoul Spaniei. A fost câștigată prin muncă, talent și fidelitate față de o idee de fotbal. Spania este din nou campioana lumii. Ca în 2010. Ca pentru prima dată.
