În fotbalul copiilor apare un cartonaș nou. Nu este pentru fundașul care întârzie o intrare și nici pentru atacantul care protestează. Este pentru adulții care uită, uneori din prea multă pasiune, alteori din prea multă convingere, că meciul copilului lor nu este examenul propriei cariere de antrenor. FRF introduce „cartonașul negru”, o procedură prin care arbitrii pot opri, suspenda și chiar încheia partidele de juniori atunci când comportamentul din tribună sau de pe margine depășește limitele.
Măsura face parte din programul B.R.A.V.O. – Bucurie, Respect, Afecțiune, Voință, Optimism, prin care Federația încearcă să reducă presiunea pusă de adulți asupra copiilor. FRF a experimentat deja inclusiv „Silent Day”, o etapă în care la U13 și U14 vocea copiilor a fost lăsată să se audă fără corul permanent al indicațiilor din exterior.
Noua procedură vizează competițiile U7–U16 și este simplă. La primul incident, arbitrul oprește temporar jocul și solicită încetarea comportamentului nepotrivit. Dacă lucrurile continuă, partida este suspendată pentru 10 minute, iar copiii merg la vestiare. Dacă nici mesajul acesta nu este suficient, meciul se termină. Și poate că aici merită spus ceva mai apăsat.
Copilul nu are nevoie de doi antrenori și jumătate
Un părinte care își duce copilul la fotbal are un rol enorm. Să-l încurajeze. Să-l ajute după o înfrângere. Să-l învețe să respecte adversarul și arbitrul. Să-i explice că uneori va fi titular, alteori rezervă și că niciuna dintre situații nu reprezintă sfârșitul lumii.
Dar părintele nu este antrenorul echipei. Dacă dorește să stabilească pressingul, poziția fundașului lateral, momentul schimbării sau locul în care copilul trebuie să paseze, există o soluție cât se poate de serioasă și se numește, școala de antrenori.
Se poate înscrie, poate studia, poate obține licențe și, într-o zi, poate primi o bancă tehnică. Până atunci, banca tehnică are deja un ocupant. Nu spunem asta cu răutate. Este doar o chestiune de competență și de bun-simț profesional. Un antrenor nu intră într-un service auto și îi explică mecanicului cum se schimbă bieleta antiruliu. Nu pătrunde nici într-un laborator de cofetărie strigând din ușă că crema ar trebui bătută încă trei minute și că blatul trebuie urcat mai repede în cuptor. Sau, dacă o face, există șanse rezonabile să fie invitat politicos să privească de la distanță. La fotbal, dintr-un motiv greu de explicat, gardul terenului pare să confere uneori licență UEFA instantanee.
„Trage!”, „Pasează!”, „Du-te peste el!”
Problema nu este doar zgomotul. Copilul primește o indicație de la antrenor și, două secunde mai târziu, una complet diferită de la tatăl aflat lângă gard.
Antrenorul îi cere să păstreze poziția. Din tribună se aude: „Du-te peste el!” Antrenorul îi spune să construiască. De undeva apare inevitabil: „Dă-i lungă!”
Iar copilul, care are poate 10 sau 12 ani, trebuie să decidă în fracțiuni de secundă pe cine dezamăgește. Aici încetează gluma. Pentru că fotbalul juvenil nu ar trebui să fie locul în care adulții își proiectează ambițiile neîmplinite asupra unor copii.
FRF definește drept comportamente neadecvate inclusiv jignirile, amenințările, agresiunile, contestarea permanentă a arbitrilor și conflictele dintre părinți sau spectatori. Dar există și forme mai subtile de presiune, critica permanentă, analiza meciului în mașină timp de 40 de minute, reproșul pentru fiecare pasă greșită sau întrebarea obsesivă „de ce nu te-a băgat titular?”.
Copiii nu sunt proiecte sportive cu termen de livrare. Sunt copii.
Părintele trebuie să rămână una dintre cele mai importante persoane din echipă. Dar în rolul lui
Asta nu înseamnă că părinții trebuie alungați de lângă teren. Dimpotrivă. Fotbalul juvenil fără familie ar pierde enorm. Copiii au nevoie să vadă în tribună un chip cunoscut. Au nevoie de aplauze după o fază bună și, poate chiar mai mult, de aceeași îmbrățișare după o partidă proastă.
Dar există o diferență uriașă între sprijin și control. „Bravo!” ajută. „Ridică-te, continuă!” ajută. „Nu-i nimic, data viitoare!” ajută.
Un curs tactic complet transmis de lângă gard, în schimb, îl ajută mai ales pe adult să se simtă antrenor. Copilului îi complică viața. De aceea, cartonașul negru nu trebuie privit ca o pedeapsă împotriva părinților. Este, mai degrabă, o linie trasată în jurul copilului. Și poate că fotbalul românesc avea nevoie de ea. Pentru că înainte să producem fundași, mijlocași, atacanți sau viitori internaționali, ar trebui să păstrăm un lucru mult mai simplu: copilului să-i placă să vină mâine din nou la fotbal.
Iar când arbitrul va ridica noul cartonaș, poate că mesajul cel mai important nici măcar nu va fi „tăceți”. Va fi altul: Lăsați-i să joace.
