Au trecut oameni. Au trecut generații. S-au schimbat stadioane, tribune, tricouri și lumi întregi. Uzinele au tăcut altfel decât odinioară, copiii care alergau cândva spre stadion au încărunțit, iar unii dintre cei care au strigat pentru prima dată „Corvinul!” își aduc astăzi nepoții la meci. Un singur lucru a refuzat să dispară, sentimentul că echipa asta aparține Hunedoarei într-un fel în care puține cluburi mai aparțin cu adevărat unui oraș.
Miercuri seară, povestea aceasta va încăpea pentru câteva ore într-o sală. Documentarul „Corvinul – Echipa cu inima de fier” nu vorbește doar despre fotbal. Vorbește despre memorie. Despre oameni. Despre un oraș care și-a purtat echipa prin glorie, prin uitare și apoi, aproape împotriva tuturor regulilor rațiunii, înapoi spre lumină. Și poate tocmai acesta este adevăratul miracol al Corvinului. Nu că s-a întors, ci că, de fapt, n-a plecat niciodată.
Din anii ’60 până astăzi, același corb Povestea traversează deceniile. Anii ’60, când se așezau cărămizile unei identități. Anii ’70, când Hunedoara începea să creadă tot mai tare că poate avea propria poveste în fotbalul mare. Apoi anii ’80, cea mai frumoasă și nostalgică perioadă a istoriei sale. Anii în care numele Corvinului nu mai trebuia explicat nimănui. O generație splendidă. Un fotbal curajos. Un oraș care își recunoștea eroii după mers, după voce și, probabil, după felul în care lumea întorcea capul când treceau pe stradă.
Romică Gabor, Mișa Klein, Ioan Petcu, Andone, Dubinciuc, Nicșa, Rednic, Mateuț, Ioniță și toți ceilalți. Nume care pentru un suporter corvinist nu sunt simple rânduri într-o statistică. Sunt fotografii păstrate în sertare. Povești spuse de tați copiilor. Meciuri reconstruite de zeci de ori la masă, cu aceeași pasiune, de parcă s-ar fi jucat duminica trecută. Apoi au venit anii ’90. Și, încet, vremurile s-au schimbat. Fotbalul s-a schimbat. Hunedoara s-a schimbat. Corvinul a cunoscut și ceea ce marile iubiri cunosc aproape inevitabil: durerea.
Au existat ani în care Corvinul trăia mai ales în oameni
Poate aceasta este partea pe care nicio tabelă de marcaj n-o poate spune. Când echipa nu mai era acolo unde fusese odinioară, Corvinul continua să existe în sufragerii, în fotografii îngălbenite, în fulare păstrate prin dulapuri și în tricouri pe care cineva refuza să le arunce. Continua în poveștile suporterilor vechi. În oamenii care puteau spune pe de rost o echipă de acum 30 sau 40 de ani, dar uitau uneori unde și-au pus cheile de la mașină. Continua în amintirile lui Dan Bera, dar și în colecțiile construite tricou cu tricou, an după an, precum cea a lui Ionuț Luda. Pentru alții poate sunt doar bucăți de material. Pentru un suporter adevărat sunt capitole de istorie. Un tricou poate păstra o promovare. Altul, o înfrângere care încă doare. Unul poate aminti de un fotbalist. Altul, de tatăl cu care mergeai la stadion și care astăzi nu mai este lângă tine. Așa supraviețuiesc cluburile adevărate. Nu prin comunicate. Prin oameni.
Și apoi, Corvinul s-a ridicat din nou
Poate că cei mai tineri au impresia că povestea a început recent. Cei mai în vârstă știu însă că n-a început niciodată din nou. Doar a continuat. După atât de mult timp în care trecutul părea mai puternic decât prezentul, Hunedoara a început iar să vorbească despre fotbal la timpul prezent.
A apărut Florin Maxim. Au apărut jucători care au înțeles repede că tricoul acela nu vine singur. Vine cu greutate. Cu istorie. Cu oameni care știu ce a fost Corvinul și care nu pot fi păcăliți cu vorbe frumoase. Și ceva s-a aprins. Mai întâi discret. Apoi tot mai puternic.
Tribunele au început iar să respire. Copiii au început să poarte tricoul Corvinului fără să fie nevoie ca părinții să le povestească numai despre ce fusese cândva.
Dintr-odată aveau propriile lor amintiri. Propriii lor jucători. Propriile seri de povestit peste 30 de ani. Iar aceasta poate fi cea mai frumoasă victorie dintre toate. O generație care trăia din poveștile părinților a primit, în sfârșit, propriile povești.
Romică Gabor, Ioan Petcu, Florin Maxim. Trecutul și prezentul, în aceeași poveste
În documentar apar oameni din epoci diferite ale Corvinului. Romică Gabor și Ioan Petcu, chipuri ale unei generații care a făcut Hunedoara să viseze. Florin Maxim, omul legat de renașterea prezentului. Dar și Dan Bera, Ionuț Luda și suporteri care au rămas lângă club atunci când aplauzele erau mai puține și trecutul părea uneori singurul loc în care Corvinul mai putea câștiga.
Tocmai aici pare să stea frumusețea filmului. Nu încearcă să pună generațiile una împotriva celeilalte. Le așază la aceeași masă. Anii ’60. Anii ’70. Anii ’80. Anii ’90. Și prezentul. Ca într-o fotografie de familie în care unii au părul alb, alții încă visează la primul lor mare meci, dar toți poartă același nume. Corvinul.
Miercuri, trofeul va fi acolo. Dar adevărata comoară sunt oamenii
Seara începe înaintea proiecției. De la ora 17:00, în foaierul Casei de Cultură, suporterii se vor putea fotografia cu trofeul original al SuperLigii. De la 18:00, Florin Maxim și Codruț Sandu îi vor întâlni pe suporteri într-o sesiune de meet & greet și vor semna fotografii. Apoi, la 19:00, luminile se vor stinge în sala Casei de Cultură. Începe premiera.
Intrarea este liberă. Și poate că acesta este unul dintre acele momente în care merită să vii puțin mai devreme. Să privești oamenii. Poate vei vedea un bunic și un nepot. Unul care își amintește de Corvinul lui Gabor și Petcu. Celălalt care vorbește despre Corvinul lui Maxim.
Și, pentru câteva clipe, între ei nu vor mai exista 40 de ani. Va exista doar un tricou. Un oraș. Și aceeași pasăre pe piept.
Pentru cei care au rămas
Poate vor fi și lacrimi miercuri seară. Ar fi firesc. Pentru cei care au fost pe stadion când Corvinul făcea România să vorbească despre Hunedoara. Pentru cei care au rămas lângă club atunci când gloria devenise amintire. Pentru oamenii care au plecat dintre noi înainte să apuce să vadă renașterea. Pentru tații care și-au dus copiii de mână la stadion. Și pentru copiii care astăzi își duc tații înapoi acolo.
Un club de fotbal adevărat nu se măsoară numai în trofee. Se măsoară în cât de tare doare atunci când dispare. Și în cât de tare bate inima unui oraș atunci când se întoarce. Corvinul știe ambele lucruri. A cunoscut aplauzele. A cunoscut tăcerea. A cunoscut căderea. Și a avut puterea să se ridice. De aceea, titlul documentarului pare mai mult decât un titlu.
„Echipa cu inima de fier”. Pentru că fierul nu este doar în istoria Hunedoarei. Nu este doar în furnale, în uzine sau într-un trecut industrial care a construit orașul. Este și în oamenii care au refuzat să lase Corvinul să devină doar o fotografie alb-negru.
Miercuri, la ora 19:00, acele fotografii vor începe din nou să se miște. Vocile trecutului se vor întâlni cu prezentul. Iar undeva, într-o sală întunecată din Hunedoara, câteva generații vor descoperi probabil același lucru, că poți pierde meciuri, promovări, ani și chiar generații întregi.
Dar cât timp există cineva care încă spune „Corvinul nostru”, povestea nu s-a terminat. Iar miercuri seară, pentru câteva ore, Hunedoara nu va privi doar un documentar. Se va privi pe ea însăși.
