Pe calea bătătorită a suferinței, Rapidul a pășit din nou cu fruntea sângerândă și cu sufletul clocotind. FCSB, uriașul îmbrăcat în mantia viitorului campion, a plecat cu prada între dinți, dar nu fără să fi simțit, măcar o clipă, fierbințeala răsuflării giuleștene în ceafă!
Lovitură năprasnică din zori!
Nici nu apucase mulțimea să-și dreagă glasul de cântece, că iată: Șut, flăcăul cu picior de catapultă, a spintecat așezarea Rapidului cu o pasă cum nici în vechile cronici nu s-a văzut! Cisotti, lăsat de izbeliște, a tras fără milă, iar plonjonul bietului Aioni a fost doar o plecăciune în fața sorții. Minute șase, și Giuleștiul amuțise!
Șumudică, omul de foc, fremăta pe margine, strigând parcă după vitejia de altădată. Săpunaru, bătrânul stejar, tuna la Ciobotariu, chemând parcă stihiile în ajutor.
Un crâmpei de nădejde… frânt!
S-a înălțat apoi o rază: Burmaz, ostaș de sacrificiu, smulge mingea din ghearele destinului, Petrila trimite în plasă, și Giuleștiul reînvie într-un urlet de nestăvilit! Dar vai! Pe când bucuria prindea muguri, vine vestea cea amară: golul se șterge, ca o picătură de ploaie în nisipul fierbinte! Radu Petrescu, adus la sfat de Hațegan, frânge visul, iar tribunele rămân să plângă de ciudă.
Și cum amarul nu vine niciodată singur, Miculescu și Bîrligea, purtătorii de flamură ai FCSB-ului, pun de un al doilea gol, crud și neiertător. Pahare, pantofi și blesteme zboară din tribune, într-un spectacol al deznădejdii.
Suflet giuleștean nu moare!
După repaus, Șumudică, mânat de năzuință, schimbă ițele jocului. Gojkovici intră pe câmpul de luptă, Rapidul trece la patru străjeri în apărare, iar năvala se pornește din nou. Petrila, iute ca fulgerul, scapă pe flanc, dar ratânghește. Vine Christensen, norvegianul sobru, care nu greșește: șut jos, pe sub Târnovanu, și speranța licăre din nou!
Ostași căzuți, dar nu înfrânți!
În repriza a doua, Rapidul a împins înainte cu pieptul gol și cu nădejdea la Dumnezeu. FCSB, de-acum moale și încrezută, s-a văzut nevoită să stea la cutie. Tragerile de timp, deciziile arbitrilor și o soartă potrivnică au înfuriat gloata: sucuri, popcorn, încălțări — tot ce-a fost la îndemână a fost azvârlit peste margini.
Șumudică, cavalerul dezlănțuit, a sfâșiat aerul cu gesturi disperate. Pe teren, băieții lui au trimis mingi bezmetice spre careul advers, nădăjduind că poate, poate, se va întâmpla minunea. N-a fost să fie.
Rapidul a căzut, dar cu fruntea sus și cu inima bătând năvalnic, asemenea unui popor care știe că înfrângerea de azi nu-i decât preludiul unei glorii viitoare!
