Hermannstadt a căzut. Nu doar din Superligă, ci și într-o seară în care frustrările adunate luni întregi au ieșit la suprafață fără menajamente. După eșecul categoric suferit la Voluntari, 0-3, rezultat care a trimis formația sibiană în Liga 2, Dorinel Munteanu a apărut în fața camerelor cu privirea unui om care știa că lupta este pierdută, dar care refuza să plece în tăcere.
Tehnicianul sibienilor și-a asumat partea sa de responsabilitate, și-a cerut scuze suporterilor și a recunoscut superioritatea adversarului. Însă discursul său a căpătat rapid o altă direcție atunci când a ajuns la arbitrajul lui Szabolcs Kovacs, iar cuvintele au fost mai tăioase decât orice analiză tactică.
O promovare decisă pe teren, dar umbrită de noi controverse
FC Voluntari a fost echipa mai bună și a meritat calificarea. Acest lucru nu poate fi contestat. Ilfovenii au arătat mai multă energie, mai multă claritate și au profitat de un Hermannstadt ajuns la limita resurselor fizice și psihice după luni complicate, dar asta nu înseamnă că toate deciziile arbitrajului trebuie trecute sub tăcere.
Cele două lovituri de pedeapsă acordate gazdelor au reaprins o dezbatere care durează de ani de zile în fotbalul românesc. Nu este vorba doar despre un meci. Este vorba despre un model care se repetă prea des. Pentru că atunci când același nume apare constant în centrul polemicilor, atât în Superligă, cât și în Liga 2, problema nu mai poate fi redusă la o simplă eroare umană.
Atitudine de superstar, prestații care nu justifică statutul
În fotbalul românesc există arbitri care impun respect prin competență și discreție. Există însă și arbitri care par să creadă că meciul începe și se termină cu ei.
De prea multe ori, Szabolcs Kovacs a lăsat impresia că autoritatea trebuie afișată ostentativ, nu câștigată prin decizii impecabile. Aceeași percepție există și în cazul fratelui său, Istvan Kovacs, doi arbitri care au cultivat în ultimii ani imaginea unor personaje dominante, cu atitudine de jupâni, greu de contestat și aproape intangibile.
Problema este că această atitudine nu a fost întotdeauna susținută de prestații pe măsura aroganței afișate pe teren. În fotbal, respectul nu vine din gesturi teatrale, din dialoguri tăioase sau din expresii de superioritate. Respectul vine din corectitudine, echilibru și capacitatea de a lua decizii care nu lasă loc de interpretări. Iar atunci când un arbitru generează mai multe controverse decât faze clare, este legitim ca lumea fotbalului să pună întrebări.
„Mie mi-ar fi rușine”
Dorinel Munteanu nu a încercat să ascundă ceea ce simte. Antrenorul sibienilor a declarat că îi este greu să accepte argumentele oferite pentru cele două penalty-uri și a mers până la a spune că, în locul brigăzii de arbitri, i-ar fi fost rușine să justifice acele decizii.
„Să le fie rușine”, a fost mesajul direct transmis de fostul mare internațional. Este o reacție dură, dar care reflectă starea unei echipe care simte că a fost lovită într-un moment critic al sezonului.
Sfârșitul unei misiuni imposibile
Dincolo de arbitraj, declarațiile lui Dorinel Munteanu au lăsat impresia clară că aventura sa la Sibiu se apropie de final. Contractul tehnicianului era legat de menținerea echipei în Superligă, iar retrogradarea pare să fi închis acest capitol. Totuși, bilanțul mandatului său nu poate fi judecat exclusiv prin prisma acestui rezultat. Când a ajuns la Hermannstadt, clubul traversa o perioadă dificilă, marcată de probleme financiare și instabilitate. În ciuda acestor obstacole, echipa a rămas în lupta pentru salvare până în ultimele zile ale sezonului.
„Am făcut tot ce era posibil”, a spus Dorinel.
Puțini dintre cei care au urmărit îndeaproape situația de la Sibiu îi pot contesta această afirmație.
O lecție amară pentru fotbalul românesc
În final, Voluntari merge în Superligă, iar Hermannstadt coboară în Liga 2. Acesta este verdictul sportiv și trebuie respectat. Dar rămân întrebările.
Rămâne senzația că arbitrajul românesc continuă să producă mai multe titluri decât ar trebui. Rămâne impresia că unii arbitri confundă autoritatea cu superioritatea și respectul cu teama. Și mai rămâne un adevăr pe care mulți din fotbal îl rostesc doar în șoaptă și anume, că valoarea unui arbitru nu se măsoară în tonul cu care vorbește jucătorilor și antrenorilor, ci în numărul momentelor în care pleacă de pe teren fără ca nimeni să-i rostească numele.
În cazul lui Szabolcs Kovacs, din păcate pentru el și pentru arbitrajul românesc, acest lucru se întâmplă din ce în ce mai rar.
